Emanaţia totalitarismului
Emanaţia totalitarismului
Regimurile totalitare, care s-au perindat prin istorie,
au lăsat în mentalitatea colectivă sechele greu de tratat.
Două ideologii ale secolului XX - fascismul şi comunismul
- s-au impus prin cruzime, violenţă şi crime. Ambele şi-au arogat dreptul să
ucidă zeci de milioane de oameni nevinovaţi. Fasciştii ucideau în numele
„puritaţii rasei”, iar comuniştii - în
numele „viitorului luminos”.
Comunismul, ca şi fascismul, a eşuat lamentabil, însă
falsa teorie egalitaristă a lui Marx, care oriunde s-a transformat în dictatură
sîngeroasă, continuă să întunece minţile, iar sindromul „răzbunării sclavilor”
îi face pe unii să accepte cu uşurinţă distrugerea semenilor, să accepte
monopolul unui singur partid, care gîndeşte şi hotărîşte pentru noi.
Comunismul a lăsat urme adînci în conştiinţa cîtorva
generaţii. Pentru unii această ideologie este una criminală şi trezeşte un
imens dezgust. La alţii, cu o pregătire intelectuală sumară, mai persistă iluzia
„egalităţii în sărăcie” şi nedorinţa de a gîndi şi a-şi asuma rolul de cetăţean
liber. Este o emanaţie nocivă, care,
aidoma radiaţiei lăsate de o bombă nucleară, încă ne macină mintea şi
sufletele noastre.
Inaugurăm rubrica „Emanaţia totalitarismului” la care vă
propunem pentru lectură cele mai interesante gînduri ale savanţilor, oamenilor
de cultură, politicienilor la această temă.
Lecturi plăcute!
Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de regimul sovietic. Nazismul nu a făcut decît să îl imite. Cuvîntul Lager este comun în rusă şi în germană. Primele lagăre au fost deschise în Rusia în iunie 1918, la aproximativ şase luni după preluarea puterii de către Lenin şi partidul său.
Deportarea sovietică a fost un fenomen mai amplu şi mai complex decît deportarea nazistă. În Germania, existau diferenţe informale între lagărele cu mortalitate relativ scăzută (Dachau) şi lagărele cu mortalitate atît de ridicată (Dora), încît se apropia de exterminare. În Uniunea Sovietică, gama este mai extinsă, iar categoriile mai net separate. Putem distinge trei asemenea categorii.
Prima este deportarea unor popoare întregi – tătarii, cecenii, nemţii de pe Volga… - sau a unor categorii „sociale” întregi: zece milioane de „culaci”. Rata cea mai înaltă de mortalitate se înregistra în timpul transportării, efectuată cam în aceleaşi condiţii ca şi în trenurile naziste de deportare, dar pe distanţe mult mai lungi, apoi, în timpul primului an, cînd deportaţii erau lăsaţi într-o stepă din Asia Centrală, într-o taiga sau într-o tundră siberiană, fără haine călduroase, fără unelte agricole, fără seminţe. Au existat cazuri în care murea toată lumea – deţinuţii, paznicii şi cîinii. Acestui tip de deportare i se atribuie în general o rată a mortalităţii de 50%. Deportarea popoarelor este o practică rusească absentă în alte zone ale comunismului, din lipsă de spaţiu sau fiindcă heterogenitatea etnică nu complica proiectul comunist. O putem compara cu deplasarea brutală şi devastatoare a germanilor în afara graniţelor Poloniei sau Cehoslovaciei, imediat după începerea războiului.
A doua categorie:
deportarea în lagăre de muncă. Gulagul a devenit o vastă construcţie
administrativă care şi-a găsit forma clasică în anii ’30. Ea a fost capabilă să
administreze o parte considerabilă (s-a vorbit de 11%) a forţei de muncă a
ţării. Literatura, destul de bogată, oferă o descriere asemănătoare celei a
lagărului de muncă nazist. Deşteptarea, apelul, comandoul de muncă, „norma” de
muncă şi raţia alimentară proporţională cu „norma”, foamea, bătăile, torturile,
execuţiile; ziua lui Şalamov la Kolîma seamănă întocmai cu ziua lui Primo Levi
la Auschwitz. Detaliile concrete sînt aceleaşi: furtul generalizat, fiecare
pentru sine, epuizarea fizică, degradarea morală lentă sau rapidă, acelaşi
sistem de barăci, aceeaşi extenuare, acelaşi somn, aceleaşi vise. Deţinutul
aflat la capătul puterilor, care nu mai e în stare să se apere şi va muri, e
numit în lagărul nazist musulman, iar
în lagărul sovietic, dokhodiaga.
ALAIN BESANÇON
„Nenorocirea secolului”
Iată un citat din
Marx despre tortură: „Tortura a dat naştere celor mai ingenioase inovaţii, creîndu-se
astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia
instrumentelor necesare”.
Se povesteşte că
replica preferată a lui Marx din Faust
era o replică a lui Mefisto, care spune la un moment dat: „Tot ce există
trebuie să piară”. Se mai ştie că ticul verbal al lui Marx era: „te voi
anihila”.
Dacă Heidegger ar
fi spus un sfert din aşa ceva, numele
lui ar fi devenit impronunţabil. J.-P. Sartre este însă la locul lui. Aragon:
„Ochii albaştri ai revoluţiei strălucesc cu o necesară cruzime”. Aragon a scris
şi o odă către KGB foarte cunoscută. Marx: „Noi purtăm război contra tuturor
ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism”. Engels, Anti-Dühring, cartea care i-a provocat „încîntare” lui Emmanuel Terray:
„Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate. Libertatea politică e
mai rea decît sclavia cea mai rea”. Bakunin, prieten cu Marx, coleg cu el în
Internaţionala I: „În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în
sufletul oamenilor, să aţîţăm patimile cele mai josnice”.
Şi, în sfîrşit,
despre lupta de clasă. S-a tot spus că, spre deosebire de nazism, care are ce
are cu rasele, în marxism e vorba numai de luptă de clasă. Citat din Marx:
„Clasele şi rasele (subl. mea) care sînt
prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă vor fi înfrînte”.
„Popoarele slabe sînt nişte gunoaie etnice”. Engels: „Următorul război va face
să dispară de pe faţa pămîntului popoarele reacţionare” – nu există, deci, doar
oameni reacţionari, există popoare întregi reacţionare, care trebuie lichidate
– „şi aceasta va însemna un progres. Pînă şi numele lor va dispărea”. Citiţi,
de asemenea, textul din 1844 despre chestiunea evreiască să vedeţi ce forme
radicale de antisemitism se pot găsi la Marx. Aş vrea să amintesc că şi Hitler,
şi Mussolini vorbeau cu spirit de
emulaţie despre experimentul sovietic. Hitler a spus-o deschis: în materie de
propagandă, am avut enorm de învăţat de la comuniştii sovietici. Iar Mussolini
a fost în tinereţea lui un practicant al mişcării socialiste.
ANDREI PLEŞU
„A treia zi a
comunismului?”
Oamenii care
aparţin unei societăţi totalitare sînt discriminaţi de statul lor precum
cetăţenii unui stat aflat sub ocupaţie străină şi sînt la fel de excluşi de la
viaţa politică precum erau sclavii din Antichitate de la treburile cetăţii.
Acesta este marele
dar otrăvit pe care societăţile totalitare l-au făcut societăţilor libere, de
îndată ce statele totalitare s-au prăbuşit. Descompunîndu-se, societăţile
totalitare au pus în libertate oameni care funcţionează în continuare,
programaţi ca nişte roboţi, după instinctele necesare supravieţuirii în „normalitatea” totalitară. Prima lor
opţiune este să nu respecte nici o regulă, prefăcîndu-se că le respectă
scrupulos pe toate; să fenteze toate instituţiile, pretinzînd că nu fac decît
să le susţină; să tragă pe sfoară statul, prefăcîndu-se că sînt cetăţeni model;
să-şi înşele semenii, pretinzînd că îi respectă.
Acest tip de
cetăţean este emoţional debalansat, comportamental impredictibil şi are ca prima opţiune
ocolirea sau încălcarea regulilor. În el dedublarea e atît de adîncă, încît
poate fi sincer cînd minte, poate înşela fiind convins că nu înşeală, poate
lupta împotriva corupţiei practicînd corupţia, poate face legi împotriva
securităţii deşi a fost ori este încă ofiţer (sub acoperire) al securității şi
aşa mai departe.
HORIA-ROMAN PATAPIEVICI
„Memoria divizată.
Reflecţii asupra comunismului: efectele lui defectele noastre”