BTA: Cetățean de onoare al Taracliei își amintește rolul dansului tradițional bulgar de Ziua Internațională a Dansului

De Ziua Internațională a Dansului, pe 29 aprilie, cetățeanul de onoare al Taracliei, Ivan Borimechkov, a vorbit într-un interviu pentru BTA despre amintirea horo-ului tradițional din trecut — nu ca spectacol de scenă, ci ca parte firească a vieții și a tradițiilor bulgarilor din Republica Moldova. El este, de asemenea, unul dintre fondatorii teatrului bulgar basarabean „Smeshen Petak” din Taraclia, transmite BTA.

În amintirile lui Borimechkov, horo-ul din Taraclia nu era doar un dans. Era loc și timp, adunare, tinerețe și obicei, o lume întreagă în care satul se strângea, se observa, se cunoștea și trăia împreună. Exista horo de seară și horo mare, își amintește el.

Horo-ul de seară avea loc pe străzi și în cartiere, unde se adunau fetele tinere, cântau și dansau. Nu exista întotdeauna muzică, pentru că însuși cântecele conduceau dansul. Adulții stăteau deoparte, priveau, zâmbeau și discutau în liniște cine pe cine va invita la dans și cine cu cine s-ar potrivi, în timp ce tinerii ieșeau să se întâlnească și să se facă remarcați.

Horo-ul mare era cu totul altceva. Se desfășura doar la marile sărbători. Nu era frecvent, dar tocmai de aceea rămânea în memorie. Chiar la un astfel de horo mare, povestea mama lui Borimechkov, ea și-a întâlnit viitorul soț. Pentru el, aceasta nu este doar o poveste de familie, ci o dovadă că horo-ul era și un loc în care se legau destine.

Războiul și foametea din perioada sovietică au schimbat însă multe lucruri. Oamenii au încetat să se mai adune ca înainte. „Războiul oprește totul”, a spus Borimechkov. Apoi a venit foametea — o perioadă în care nimeni nu mai avea dispoziție pentru dans. Dar pe la mijlocul anilor 1950, oamenii au început din nou să se adune, să-și amintească și să caute muzica și sărbătoarea. Treptat, horo-ul s-a mutat în cluburi și în așezăminte culturale, a adăugat el.

Mai târziu, când a fost creat teatrul din Taraclia, a prins contur ideea de a readuce spiritul vechiului horo. Au început să fie adunate povestiri scurte, scene și amintiri. Au fost organizate concerte stradale, scenete teatrale și momente umoristice, iar după acestea începea horo-ul. Nu era o reînviere completă a vechiului obicei, ci o încercare de a retrăi memoria acestuia.

Borimechkov și-a amintit și cum se anunțau la radioul local adunările de dans, cum se căutau muzicieni și cum uneori oaspeți din Bulgaria ajungeau întâmplător printre acești oameni și se alăturau dansului.

Dansul popular a dat naștere și altor sărbători — Ziua Sfântului Gheorghe, Ziua Scrierii și Culturii Slave etc. Totul se făcea cu resurse limitate, dar cu mult entuziasm. Accentul nu era pe fast, ci pe comunitate — dorința ca satul să fie văzut, auzit și unit.