Cronica INDEPENDENȚEI // Alexandru Tănase: „Independența ca sumă a vieții noastre istorice”

La 27 august 2026, Republica Moldova va sărbători 35 de ani de la proclamarea independenței. Trei decenii și jumătate sunt suficiente pentru ca momentul din 1991 să poată fi privit nu doar prin emoția unei zile istorice, ci și prin prisma drumului parcurs de societate.

Despre ce înseamnă independența după 35 de ani vorbește Alexandru Tănase, fost președinte al Curții Constituționale a Republicii Moldova, jurist și una dintre vocile celei de-a doua generații a Renașterii Naționale. Foarte tânăr în anii în care societatea basarabeană își redescoperea identitatea și își revendica drepturile naționale, Alexandru Tănase a făcut parte din Cenaclul „Alexei Mateevici”, unul dintre spațiile în care s-au format și afirmat tinerii care au preluat ștafeta luptei pentru limbă, identitate și libertate. Este fiul regretatului Constantin Tănase, unul dintre cei mai importanți publiciști ai Republicii Moldova, a cărui voce a marcat decisiv presa și dezbaterea publică de după proclamarea independenței.

Legătura lui Alexandru Tănase cu valorile afirmate în anii Renașterii Naționale avea să se regăsească și în activitatea sa de la Curtea Constituțională. La 5 decembrie 2013, în perioada în care era președinte al Curții, instanța constituțională a adoptat Hotărârea nr. 36, prin care a statuat că Declarația de Independență face corp comun cu Constituția și reprezintă textul constituțional primar și imuabil al blocului de constituționalitate. În cazul unor divergențe între cele două texte, Declarația de Independență prevalează.

Hotărârea a avut o semnificație deosebită și pentru problema denumirii limbii de stat. Curtea a constatat că prevederea din Declarația de Independență referitoare la „limba română” prevalează asupra formulării „limba moldovenească” din articolul 13 al Constituției.

Privită prin această experiență personală și profesională, reflecția lui Alexandru Tănase asupra celor 35 de ani de independență pornește de la o întrebare fundamentală: ce am făcut cu independența pe care am proclamat-o în 1991?



sursa foto: Curtea Constituțională a Republicii Moldova

Independența ca sumă a unei istorii

Aniversările statelor au neajunsul de a transforma, cu timpul, istoria în protocol. Independența ajunge o dată încercuită în calendar, un document evocat solemn, câteva portrete oficiale, discursuri, coroane de flori și inevitabile ceremonii comemorative. Istoria are însă prostul obicei de a nu încăpea în programul festivităților. Independența poate fi proclamată într-o singură zi, dar ceea ce face o societate cu ea se vede abia după câteva decenii.

Poate tocmai de aceea, la 35 de ani de la 27 august 1991, merită să ne întoarcem la o reflecție a lui Mihai Eminescu, formulată cu mai bine de un secol înaintea apariției Republicii Moldova ca stat independent. Nu pentru a căuta în publicistica răspunsuri prefabricate la problemele prezentului și nici pentru a transfera mecanic realitățile României secolului al XIX-lea asupra Republicii Moldova de astăzi. Eminescu formulează însă o întrebare care își păstrează forța dincolo de epoca sa: cui îi aparține, de fapt, independența unei țări? Unei generații politice, unui guvern, unui partid, unui moment revoluționar sau întregii sale istorii?

Întrebarea se află în centrul unuia dintre textele politice remarcabile ale lui Eminescu despre independența României, publicat în Timpul, în februarie 1880, într-un context în care recunoașterea internațională deplină a independenței proclamate în 1877 tocmai se desăvârșea. Textul trebuie citit, desigur, în contextul polemicii politice a epocii și al adversității lui Eminescu față de liberalismul românesc al vremii.

Eminescu pornește de la motivul folcloric al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Eroul înzestrat cu nemurire străbate lumea, învinge primejdii, curăță locurile de monștri și face posibilă așezarea oamenilor. Când revine după ceea ce lui îi pare un timp scurt, descoperă că au trecut secole. Comunitățile care prosperă datorită faptelor sale nu-l mai recunosc; atunci când încearcă să le spună cine este, oamenii îl consideră nebun.

Pentru Eminescu, independența nu începe odată cu declarația juridică prin care ea este proclamată și nici nu poate fi însușită drept capital politic de generația care se întâmplă să o consacre formal. Ea reprezintă rezultatul unei acumulări istorice: al supraviețuirii politice, al instituțiilor, al rezistenței, al autonomiei păstrate sau recuperate și al sacrificiilor generațiilor succesive.

De aici vine și fraza care concentrează întreaga demonstrație a lui Eminescu și care, după aproape un secol și jumătate, pare să vorbească nu doar epocii sale, ci și timpului nostru:

„Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice, minus inepțiile unui partid compus din oameni ignoranți și de rea credință, cari ne-au dat această sumă știrbită.”

Desigur, Republica Moldova a anului 2026 nu este România anului 1880, iar cei 35 de ani de independență ai săi nu pot fi explicați prin grila polemicilor politice ale lui Eminescu. Dar formula lui oferă un criteriu surprinzător de fertil pentru examinarea propriei noastre experiențe: dacă independența este „suma vieții noastre istorice”, ce am făcut noi cu această sumă în cei 35 de ani care ne-au fost dați?

Aceasta este, poate, întrebarea mai importantă decât simpla aniversare a zilei de 27 august 1991. Nu dacă Republica Moldova și-a proclamat independența — faptul juridic și istoric este incontestabil —, ci câtă substanță politică, instituțională, economică și culturală am reușit să așezăm în interiorul acestei independențe. Și, într-un sens aproape eminescian, trebuie să ne întrebăm și contrariul: ce parte din moștenirea primită am consolidat și ce parte am „știrbit” noi înșine în aceste trei decenii și jumătate?



27 august 1991. Marea Adunare Națională.

Independența, născută din rezistență și memorie

Povestea ei nu începe la 27 august și nici măcar în anii 1989–1991. Dacă, în termenii lui Eminescu, independența este „suma vieții noastre istorice”, atunci ea cuprinde și rezistența celor care, cu mult înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, s-au opus regimului, rusificării și deznaționalizării, apărând, adesea cu prețul libertății, dreptul la limbă, identitate și memorie.

Ion Druță cerea încă în 1965 revenirea la grafia latină. Peste două decenii, „Scrisoarea celor 66”, al cărei animator a fost filologul Vlad Pohilă, avea să dea o expresie colectivă revendicării revenirii la grafia latină și la adevărul despre limba română. Gheorghe Ghimpu, Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc-Bulgăr au cunoscut închisorile sovietice pentru activitatea lor antisovietică. Gheorghe David a fost arestat și supus psihiatriei represive după ce criticase politica sovietică față de naționalități și ceruse revenirea la alfabetul latin. Gheorghe Muruziuc a fost condamnat după ce a arborat tricolorul românesc pe coșul Fabricii de Zahăr din Alexăndreni, iar Lilia Neagu și Asea Andruh-Scorpan, care au scris lozinci în limba română pe zidurile Chișinăului, au rămas simboluri ale rezistenței feminine anticomuniste. Independența din 1991 poartă în ea și curajul acestor oameni.

Jertfa pentru independență nu s-a încheiat la 27 august 1991. La numai câteva luni după proclamarea ei, tineri ai noului stat au murit în războiul de pe Nistru, apărând cu arma în mână independența abia dobândită. Și ei fac parte din suma vieții noastre istorice.

Pentru a înțelege însă împotriva a ce se ridicau asemenea gesturi de rezistență, trebuie să privim spre aproape cinci decenii de inginerie socială sovietică, începute odată cu anexarea Basarabiei de către URSS în 1940, după semnarea pactului Pactul Molotov–Ribbentrop și de protocolul său adițional secret din 23 august 1939. Ocupația nu a însemnat numai înlocuirea unei administrații cu alta. Ea a presupus destructurarea deliberată a unei societăți și reconstruirea ei după criteriile politice, sociale și identitare ale statului sovietic.

Represiunea a îmbrăcat forme multiple și succesive: execuții și arestări, deportări în masă, colectivizarea forțată, foametea din anii 1946–1947, precum și dislocări și transferuri de populație care au modificat structura demografică a Basarabiei.

Dar, cel mai probabil, experimentul cel mai diabolic a fost cel asupra memoriei.

Limba română a fost desprinsă oficial de propriul ei nume și de spațiul cultural căruia îi aparținea, alfabetul latin a fost înlocuit cu grafia chirilică. Școala, istoriografia, presa și instituțiile culturale au devenit instrumente ale construirii unei identități sovietice distincte. Viața religioasă a fost supusă represiunii, numeroase biserici și mănăstiri fiind închise, transformate sau lipsite de funcția lor firească.

Memoria care trebuia ștearsă era înlocuită cu una construită de regim. Ambiția ei era antropologică: formarea unui „om nou”, homo soveticus, desprins total de rădăcinile sale istorice, religioase și naționale și integrat într-o comunitate politică definită de mitologia, simbolurile și adevărurile oficiale ale imperiului sovietic. Tot ceea ce putea sugera legătura Basarabiei cu trecutul său românesc devenea suspect, trebuia marginalizat, reinterpretat sau redus la tăcere.

După câteva generații crescute în interiorul acestui sistem, s-ar fi putut crede că experimentul reușise. Că memoria fusese definitiv fragmentată. Că frica devenise reflex social, iar minciuna oficială — adevăr transmis din manual în manual și din generație în generație. Că Basarabia fusese îndepărtată suficient de mult de ea însăși încât drumul înapoi să nu mai fie posibil.

Și totuși, la sfârșitul anilor ’80, s-a produs ceea ce, privind retrospectiv, rămâne unul dintre cele mai impresionante fenomene ale istoriei noastre recente.





1989, Cenaclul „Alexei Mateevici”.

Lupta pentru libertate

O mână de scriitori, istorici, filologi, jurnaliști, oameni de teatru și alte voci ale intelectualității basarabene au început să spună public lucruri care, cu numai câțiva ani înainte, puteau atrage sancțiuni severe. Au început cu limba, alfabetul, literatura, istoria și memoria. Aparent, revendicările priveau cultura. În realitate, ele atingeau chiar mecanismul prin care puterea sovietică construise și legitimase timp de decenii o identitate oficială.

În numai câțiva ani, o populație pe care sistemul sovietic încercase timp de decenii să o convingă că trecutul ei începea odată cu venirea puterii sovietice a început să-și pună din nou întrebările elementare: Cine suntem? Ce limbă vorbim? Care este istoria noastră? De unde venim și cărei culturi îi aparținem?

În aceste întrebări aparent simple se afla deja germenele independenței față de fostul imperiu.

Ceea ce vreme de decenii supraviețuise prin gesturi individuale de rezistență avea să devină, spre sfârșitul anilor ’80, o mișcare națională. Revendicarea limbii române, revenirea la grafia latină și recuperarea memoriei istorice nu mai aparțineau doar unor intelectuali sau unor disidenți dispuși să înfrunte regimul. Ele coborâseră în stradă și deveniseră revendicările unei părți tot mai mari a societății. Înainte ca Republica Moldova să-și proclame independența politică, societatea începuse deja să demonteze identitatea pe care statul sovietic o construise pentru ea.

Iar furtuna pornită de acea mână de intelectuali avea să depășească foarte repede lumea cărților, a cenaclurilor și a redacțiilor. Ea avea să ajungă în stradă și să transforme sute de mii de oameni într-o forță politică. Probabil că mulți dintre cei care ieșeau atunci în piețe pentru limbă, alfabet și adevăr istoric nu conștientizau încă până unde putea duce acest drum și nici nu-și formulau desprinderea de Uniunea Sovietică drept obiectiv politic. Dar, dincolo de revendicările imediate, se producea deja o ruptură mai profundă: societatea basarabeană începea să se desprindă, poate mai întâi instinctiv decât programatic, de imperiul sovietic.

În numai câțiva ani, ceea ce începuse ca o mișcare culturală și intelectuală s-a transformat într-o mișcare de masă, apoi într-o forță politică și, în cele din urmă, într-o majoritate capabilă să schimbe prin lege fundamentele ordinii existente.

Scânteia care avea să declanșeze această furtună a fost eseul-manifest al filologului Valentin Mândâcanu, „Veșmântul ființei noastre”, publicat în aprilie 1988, în nr. 4 al revistei „Nistru”. Cu o claritate și un curaj neobișnuite pentru acel timp, Valentin Mândâcanu ataca unul dintre pilonii construcției identitare sovietice și deschidea public marea dezbatere despre adevărul limbii noastre și necesitatea revenirii la alfabetul latin.

Au urmat intervențiile filologilor Constantin Tănase și Vasile Bahnaru, între care amplul studiu-manifest „Alfabet pe banca acuzaților”, publicat în „Literatura și Arta”, care a dat revendicării revenirii la alfabetul latin un fundament lingvistic și științific greu de ignorat. O problemă aparent filologică înceta astfel să mai fie una de alfabet: devenea o revendicare identitară și, implicit, de emancipare politică.

Cenaclul „Alexei Mateevici” a fost unul dintre primele spații în care renașterea culturală s-a transformat în rezistență civică: limba, istoria și simbolurile naționale, scoase de sub monopolul ideologic al Partidului Comunist, dobândeau inevitabil o dimensiune politică.

Din această mișcare de emancipare, care avea să se coaguleze politic în Frontul Popular din Moldova, energia intelectuală a început să se transforme într-o mișcare de masă. Marile Adunări Naționale, lupta pentru limba română și alfabetul latin, recuperarea simbolurilor istorice și revendicarea suveranității au mutat treptat centrul vieții publice dinspre structurile partidului spre societate și au deschis drumul desprinderii tot mai clare de centrul imperial.

Un prim pas decisiv fusese făcut încă la 31 august 1989, prin adoptarea legislației lingvistice, care a consacrat limba moldovenească drept limbă de stat și a recunoscut identitatea lingvistică moldo-română, în contextul revenirii la grafia latină. Dincolo de limitele terminologice impuse încă de epocă, acesta a fost, într-un anumit sens, primul act de emancipare de sub dominația imperială sovietică: înainte de a revendica independența politică față de Moscova, societatea revendica independența față de politica lingvistică prin care imperiul îi modelase identitatea. Recuperarea limbii și a alfabetului a zdruncinat din temelie fundamentele ordinii sovietice.



31 august 1989. Alexandru Tănase în Piața Marii Adunări Naționale. Foto: Vlad Druc.

Revolta memoriei, transformată în drept

Independența nu putea însă rămâne doar o revendicare a străzii. Revolta memoriei trebuia transformată în drept. Această misiune i-a revenit Parlamentului ales în 1990, primul legislativ rezultat din alegeri desfășurate în condițiile unui pluralism politic real, chiar dacă încă imperfect. La 27 august 1991, 278 de deputați au votat Declarația de Independență, transformând procesul de emancipare națională într-un act juridic.

Și aici ajungem la documentul fără de care cei 35 de ani de independență nu pot fi înțeleși: Declarația de Independență din 27 august 1991. Mai mult decât certificatul juridic de naștere al statului, ea este un veritabil monument politico-juridic al memoriei noastre istorice, în care se întâlnesc istoria, dreptul și identitatea pentru a fundamenta noua ordine constituțională.

Este semnificativ că textul Declarației nu începe cu anul 1991, ci își caută legitimitatea în istorie: evocă dezmembrarea teritorială din 1812, Republica Democratică Moldovenească și actul din 27 martie 1918, condamnă Pactul Molotov–Ribbentrop și consecințele sale. Independența nu este prezentată astfel ca produs accidental al prăbușirii URSS și nici ca operă exclusivă a generației care a proclamat-o, ci ca rezultatul unui proces istoric mai lung și ca recuperare a unei libertăți confiscate.

Din această perspectivă, Declarația face ceva fundamental: restabilește continuitatea memoriei pe care regimul sovietic încercase să o fractureze și traduce în limbaj juridic ceea ce Eminescu numea „suma vieții noastre istorice”. Independența nu este întemeiată doar pe voința politică a momentului 1991, ci pe întreaga istorie care a făcut posibil acel moment — inclusiv pe memoria unei libertăți pierdute și pe voința de a o recupera.

În acest fel, istoria nu servește Declarației doar ca argument pentru independență. Ea devine unul dintre temeiurile juridice și identitare pe care noul stat își revendică existența. În același timp, Declarația marchează „anul zero” al unei noi ordini politice și al unui nou ciclu valoric în care Republica Moldova există și astăzi. Curtea Constituțională avea să formuleze explicit această idee în Hotărârea din 5 decembrie 2013: anul 1991 reprezintă punctul de plecare al sistemului valoric, legal și politic al Republicii Moldova, iar Declarația de Independență cuprinde principiile fundamentale pe care se întemeiază acest sistem.

De aceea, Declarația nu este doar actul prin care Republica Moldova s-a desprins juridic de URSS. Ea este și actul prin care statul a ales ordinea de valori căreia îi aparține. Curtea va spune, în aceeași hotărâre, că Declarația exprimă „identitatea constituțională” a Republicii Moldova și include între elementele acesteia libertatea, independența și unitatea națională, identitatea lingvistică, democrația, statul de drept, drepturile fundamentale și orientarea geopolitică europeană.

Declarația din 27 august 1991 este, așadar, mai mult decât actul fondator al statului: este izvorul identității sale constituționale. Autorii ei au construit documentul aproape după aceeași logică eminesciană: au adunat istoria pentru a întemeia juridic libertatea. Peste două decenii, Curtea Constituțională avea să dea acestei idei expresie juridică, stabilind că Declarația de Independență și Constituția formează un bloc de constituționalitate, iar în caz de divergență prevalează textul Declarației. Se închidea astfel, în plan juridic, cercul deschis în plan istoric: independența din 1991 nu aparținea doar momentului care o proclamase, ci întregii istorii din care acel moment se născuse.



27 august 1991. Parlamentul a votat Declarația de Independență.

Paradoxul independenței Republicii Moldova

Marele paradox al independenței Republicii Moldova este că statul s-a desprins juridic de URSS mult mai repede decât societatea de reflexele și construcțiile identitare cultivate de regimul sovietic.

Cea mai rezistentă dintre aceste moșteniri a fost construcția identitară elaborată în perioada sovietică în jurul ideii unei identități moldovenești opuse celei românești. Ea nu trebuie confundată cu identitatea moldovenească firească, veche și profund înrădăcinată în istoria spațiului românesc. Intervenția sovietică n-a constat în inventarea sentimentului de a fi moldovean, ci în transformarea lui într-o identitate politică exclusivă, întemeiată pe teza existenței unui „popor moldovenesc” și a unei „limbi moldovenești” distincte de cele românești. Această construcție avea o funcție politică precisă: justificarea separării Basarabiei de spațiul românesc și legitimarea ocupației din 1940.

Independența din 1991 a însemnat ruptura juridică de ordinea sovietică, dar nu și dispariția construcțiilor identitare pe care aceasta le lăsase în urmă.

Aici se află una dintre dilemele fundamentale ale celor 35 de ani de independență: Republica Moldova s-a constituit printr-un act care recupera memoria românească a Basarabiei, dar în anii care au urmat au existat încercări repetate de a construi identitatea noului stat prin distanțarea de o parte a acestei memorii.

Așa s-a născut una dintre cele mai persistente false opoziții ale perioadei de după 1991: aceea dintre independență și ideea românească. Independența proclamată față de Uniunea Sovietică este și astăzi interpretată, în anumite discursuri politice, ca presupunând o distanțare mai degrabă de România și, tot mai des, de Uniunea Europeană, decât de fosta metropolă sovietică. În această logică, afirmarea identității istorice a Basarabiei a ajuns să fie prezentată, paradoxal, drept o amenințare la adresa statalității Republicii Moldova.

Pe acest fundal a apărut și un nou proiect identitar: cel al „națiunii civice moldovenești”, concepută ca identitate politică proprie noului stat și distinctă de identitatea românească. Problema nu era, desigur, caracterul civic și incluziv al cetățeniei — firesc într-un stat democratic —, ci tentativa de a transforma apartenența civică la Republica Moldova într-un substitut al identității istorice și culturale românești. Or, istoric, logic și constituțional, cele două planuri nu se exclud: apartenența civică la statul Republica Moldova nu presupune renunțarea la identitatea românească.

Existența Republicii Moldova ca stat suveran este pe deplin compatibilă cu asumarea identității românești. Ea poate fi înțeleasă ca al doilea stat de limbă, cultură și tradiție istorică românească, fără ca aceasta să-i diminueze suveranitatea și fără să afecteze dreptul cetățenilor săi de a-i decide democratic viitorul. Statalitatea poate organiza politic o societate, dar nu poate transforma limba română într-o altă limbă și nici trecutul Basarabiei într-o altă istorie.

Dar ceea ce pare limpede în plan istoric și conceptual avea să devină, după 1991, una dintre marile dispute ale noului stat. Confruntarea nu privea doar puterea și controlul instituțiilor, ci însăși definirea Republicii Moldova: identitatea sa, raportarea la propriul trecut și sensul pe care urma să-l dea independenței dobândite.



Vechiul vocabular în forme politice noi

Primii ani ai independenței au arătat cât de repede putea reveni vechiul vocabular în forme politice noi. După reculul identitar al guvernării agrare și relativa deschidere a perioadei ADR, revenirea comuniștilor la putere în 2001 a readus în discursul oficial moldovenismul politic și suspiciunea față de tot ceea ce era calificat drept „românism”.

Rescrierea simbolică a mers până la numele sărbătorii fondatoare: „Ziua Independenței” a devenit oficial „Ziua Republicii”. Schimbarea nu era inocentă. Cuvintele au memorie: a spune independență înseamnă inevitabil a întreba: independență față de cine? Iar răspunsul conducea direct la Uniunea Sovietică, la ocupația și anexarea Basarabiei, la Pactul Molotov–Ribbentrop și la imperiul de care Republica Moldova se desprinsese în 1991. „Republica”, în schimb, permitea celebrarea statului fără această memorie incomodă. În august 2009, chiar în ultimele zile ale guvernării comuniste, autoritățile continuau să marcheze oficial „Ziua Republicii”.

Finalul acestei epoci oferise deja o imagine de o simbolistică aproape neverosimilă: în timpul devastării Parlamentului din 7 aprilie 2009, în împrejurări rămase neelucidate, a fost distrus prin ardere originalul Declarației de Independență. Actul prin care Republica Moldova își proclamase desprinderea de imperiul sovietic dispărea fizic tocmai la sfârșitul unei guvernări care, timp de aproape un deceniu, încercase să-i relativizeze semnificația identitară.

În această confruntare, interesul Rusiei a fost limpede: menținerea Republicii Moldova în spațiul său de influență, inclusiv prin perpetuarea unei identități moldovenești construite în opoziție cu cea românească. Prezența militară rusă în regiunea transnistreană, dependențele economice și energetice, influența informațională și aceste narațiuni identitare au făcut ca independența proclamată în 1991 să rămână, multă vreme, o libertate legată prin fire nevăzute de fosta metropolă.

Anul 2009 a reprezentat o ruptură importantă, chiar dacă nu definitivă. Prăbușirea regimului Voronin a permis revenirea la repere aflate chiar în actul fondator din 1991: limba română, memoria ocupației sovietice, apropierea de România și integrarea europeană. Guvernările proeuropene care au urmat au avut propriile eșecuri și compromisuri, dar oscilațiile identitare care marcaseră politica oficială a statului după 1991 s-au încheiat, iar direcția geopolitică s-a schimbat fundamental.

Această reașezare avea să capete expresie constituțională în 2013. Prin Hotărârea din 5 decembrie, Curtea Constituțională a readus Declarația de Independență în centrul ordinii constituționale, stabilind prevalența denumirii „limba română” consacrate de actul fondator. Ceea ce fusese mai întâi revendicare culturală, apoi revendicare politică și, în 1991, parte a actului fondator al statului primea astfel autoritatea interpretării constituționale.

Se închidea astfel un arc început la 31 august 1989, prin revenirea la alfabetul latin, continuat la 27 august 1991, prin consacrarea limbii române în Declarația de Independență, și reafirmat constituțional la 5 decembrie 2013. Ultima contradicție terminologică avea să fie înlăturată în martie 2023, când Parlamentul, punând în aplicare Hotărârea Curții, a înlocuit în legislație, inclusiv în textul Constituției, sintagma „limba moldovenească” cu „limba română”. După mai bine de trei decenii, lupta începută pentru limbă și alfabet își găsea astfel expresia deplină în ordinea juridică a statului independent.



O nouă ediție a Constituției Republicii Moldova, tipărită de AIS „Moldpres” după referendumul constituțional din octombrie 2024 privind aderarea la Uniunea Europeană.

Independența, expresia constituțională a libertății

Și astfel ne întoarcem la Mihai Eminescu și la fraza de la care am pornit: „Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice...”

În 2024, acestei „sume a vieții noastre istorice” i s-a adăugat un nou reper. Prin referendum, poporul Republicii Moldova a înscris în Constituție reconfirmarea identității sale europene, ireversibilitatea parcursului european și integrarea în Uniunea Europeană ca obiectiv strategic al statului. Dacă în 1991 independența însemna desprinderea juridică de imperiul sovietic, în 2024 ea a căpătat și expresia constituțională a libertății de a decide cărui spațiu politic și valoric vrem să-i aparținem.

De aceea, cei 35 de ani de independență nu ar trebui celebrați prin inventarea unei istorii comode și nici prin construirea unui nou mit al statalității. Ei trebuie, înainte de toate, înțeleși.

Să înțelegem că independența nu este un bun primit în 1991 și păstrat de atunci într-un seif constituțional. Independența este o construcție continuă. Uneori am înaintat, alteori am revenit aproape în punctul din care plecaserăm. Uneori am avut curajul să spunem cine suntem, alteori ne-am temut de propriul nostru trecut. Uneori ne-am apropiat de sensul Declarației din 1991, alteori am încercat să-l rescriem.

Poate tocmai aici se află actualitatea extraordinară a observației lui Eminescu. Independența nu poate fi confiscată de generația care are privilegiul de a o proclama și nici de aceea care, vremelnic, o administrează. Ea vine dintr-o istorie care ne precedă și aparține, în egală măsură, celor care au făcut-o posibilă și celor cărora avem obligația să le-o transmitem.

Niciun partid, niciun președinte, niciun parlament și nicio generație nu sunt proprietarii independenței Republicii Moldova. Puterea este vremelnică; independența aparține istoriei. Cei care guvernează nu sunt decât depozitarii unei moșteniri primite de la cei dinainte, pe care au obligația să o transmită celor care vin.

De aceea, adevărata măsură a unei generații nu este cât de solemn celebrează independența și nici cât de des pretinde că o apără. Adevărata măsură este în ce stare o lasă generației următoare.

După aproape un secol și jumătate, cuvintele scrise de Eminescu în Timpul nu mai sunt, pentru noi, doar ecoul unei polemici din România anului 1880. Ele capătă sensul unei obligații față de trecut și, mai ales, față de viitor.

Independența este „suma vieții noastre istorice”.

N-am început noi această istorie și nici cu noi nu se va sfârși. Am moștenit-o de la cei ce ne-au precedat și suntem datori s-o lăsăm neștirbită celor ce ne vor urma.

Alexandru TĂNASE

24.08.2026