Petru Cărare: „Eu scriu în continuare. Dar cine îmi va edita cărţile?”

Chişinău, 14 feb. /MOLDPRES/. Interviu acordat în exclusivitate Agenţiei Informaţionale de Stat MOLDPRES de către scriitorul umorist, traducătorul şi dramaturgul Petru Cărare, laureat al Premiului Naţional, deţinător al ”Ordinului Republicii”.
S-a născut pe 13 februarie 1935 în satul Zaim, judeţul Tighina, astăzi raionul Căuşeni. Petru Cărare a absolvit Facultatea de Jurnalistică a Şcolii Centrale Comsomoliste (1956) şi Cursurile Superioare de Literatură ale Institutului „M. Gorki” din Moscova (1969). A debutat editorial cu volumul de poezii umoristice „Soare cu dinţi” (1962), urmat de „Trandafir sălbatic” (1965). Pentru că era un parodist zeflemitor, care critica regimul, Petru Cărare  este trimis „în surghiun” la Teleneşti; i-a fost suspendat spectacolul „Umbra Domnului” şi arestată cartea „Săgeţi” (1972). Petru Cărare a fost distins cu medalia „Mihai Eminescu”, „Ordinul Republicii” şi cu titlul onorific „Maestru al literaturii”. În 2000 a devenit laureat al Premiului Naţional pentru Literatură.
Ieri, scriitorul umorist Petru Cărare a împlinit 82 de ani. Cu toate că nu era în cea mai bună stare fizică, poetul ne-a acordat cu amabilitate un scurt interviu.
Întrebare: Maestre, ştiu că acum cîţiva ani, cînd v-am vizitat, mi-aţi spus că nu ieşiţi în public de mai mult timp, după ce aţi suportat o intervenţie chirurgicală la picior. Vă mai amintiţi: ce s-a întîmplat, de fapt, atunci?   
Răspuns: Într-o zi, mă duceam la  Editura „Pro Noi”,  de pe strada Alba Iulia, să vînd nişte cărţi. Scările erau făcute din nişte blocuri, fără a fi fixate cu mortar. Am căzut jos şi mi-am fracturat un picior. Astfel, căderea a fost una patriotică.
Î.: De ce patriotică? Parcă v-aţi frînt un picior?
R.: Pentru că eram în faţa unei edituri, unde duceam nişte cărţi. L-am întrebat atunci pe directorul editurii de ce nu ia măsuri, dar el îmi spune: „Domnule Cărare, aici au căzut mai mulţi oameni”. „De ce nu reparaţi scara?”, îl întreb.  Şi el îmi răspunde: „Dacă noi nu intrăm pe-aici. Iar cei care vin la noi ştiu că nu trebuie să meargă pe această cărare”. Am stat în spital. Ca să-mi facă intervenţie chirurgicală, mi-au cerut să găsesc vreo zece kilograme de sînge. Am făcut rost de sînge, m-au operat şi mi-au înlocuit pielea piciorului cu una artificială. Iată de ce, din cauza acelei căderi patriotice, le-aş sugera celor de la editură s-o reboteze: „Piciorul lui Cărare”.
Î.: Şi de atunci staţi în casă?
R.: De obicei, ies cam o dată la jumătate de an. Am urcat odată în troleibuz şi cineva îmi reproşează: „De ce se aude un scîrţîit?”.  Nu mă luau nici în microbuz. Dacă comandam un taxi,  căruciorul cu care mă mişc îl urcau în spate. Acum nici în taxi nu mă ia nimeni.
Î.: Cine are grijă de Dumneavoastră?
R.: Mihai, feciorul şi Lilia, nora mea. Am început să facem reparaţii şi, cînd am ajuns la biroul meu, s-au terminat şi banii. Nu ştiu, zău, cine mă va ajuta s-o scot în capăt. Mulţumesc lui Mihai Cimpoi şi deputatului Simion Pleşca,  pentru faptul că au pus umăr la umăr pentru a putea continua aceste reparaţii.
Î.: Dar la masa de scris, ce-aţi reuşit să faceţi?
R.: Am scris nişte proze, prozuţe. Eu scriu în continuare. Dar cine îmi va edita cărţile?  
Î: Aţi mai editat ceva în ultimii ani?
R.: Anul trecut mi-a apărut cartea pentru copii „Umbrela”. Mi-au apărut  nişte versuri şi într-o antologie.   
Î.: Recent, ne-a părăsit Ion Ungureanu. Ce vă amintiţi despre el?
R.: Amintirile nu mor niciodată. Eu nu-l uit pe Ion Ungureanu. Am stat într-o bancă la şcoala din Zaim – cea a lui Alexie Mateevici. Cînd se ridica el, trebuia să mă scol şi eu, pentru că banca se ridica şi ea. Un an de zile, am fost învăţători în satul vecin.  Pe urmă, eu am plecat la studii la Moscova, la Facultatea de Jurnalistică a Şcolii Comsomoliste Superioare din capitala Uniunii Sovietice.  Trebuia să meargă cu mine şi Ion Ungureanu.  Dar nu l-au luat. Cineva a aflat că o soră de-a lui este căsătorită cu un preot. De parcă aceasta ar fi fost un mare păcat. În schimb, a intrat la renumita şcoală de teatru din Moscova – Şcoala „B. Şciukin”. Întors la Chişinău, a făcut cel mai bun teatru – „Luceafărul” –, unde am lucrat şi eu în calitate de secretar literar.
Î.: Vă mulţumim pentru interviu. Vă dorim multă sănătate şi mulţi ani înainte!
(Reporter N. Roibu, editor M. Jantovan)