Memoria deportărilor în opera lui Val Butnaru: „O lacrimă poate spune mai mult decât o lecție de istorie”

Istoria nu trebuie să rămână doar în manuale, trebuie trăită și înțeleasă prin literatură, teatru și alte forme de expresie artistică, consideră scriitorul Val Butnaru. Într-un interviu pentru MOLDPRES, autorul romanului „Patimile după Iov”, care a inspirat un spectacol-document montat pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, a explicat de ce cultura poate deveni un instrument puternic de educare și sensibilizare a tinerilor față de drama deportărilor și a represiunilor sovietice, relatează MOLDPRES.

Potrivit scriitorului, procesul de cunoaștere și asumare a lecțiilor trecutului trebuie să fie permanent și să depășească spațiul academic.


„Este important ca tinerii să cunoască și să însușească lecțiile trecutului. Acest proces trebuie să se desfășoare mereu, oriunde: în sălile de clasă sau aulele universitare, în vagoanele instalate în Piața Marii Adunări Naționale sau în sala de ședințe a Parlamentului. Și, da, cred că literatura și arta, cultura, în general, are un rol deosebit în această privință. Nu mă pot pronunța în ceea privește manualele noastre de Istorie, nu știu cât de interesante sau atractive sunt. Îmi dau seama că folosesc termeni improprii, dar ideea pe care aș vrea s-o formulez e următoarea: acolo unde manualul de Istorie nu poate depăși fază de informație istorică, un roman, bunăoară, sau un spectacol, adaugă un strop de catharsis. O lacrimă apărută în ochii inocenți ai copilului pecetluiește în memorie un adevăr conștientizat spontan”, a declarat Val Butnaru.


Romanele autorului reconstituie una dintre cele mai dramatice pagini din istoria Basarabiei. Unul dintre aceste volume este „Patimile după Iov”, roman care face parte dintr-o trilogie a tragediei basarabene. Val Butnaru a explicat că documentarea cărții a pornit din dorința de a reda complexitatea tragediei basarabene.


„Tragedia noastră colectivă nu trebuie privită doar prin prisma deportărilor sau a foametei organizate. Nenorocirile ni se trag odată cu răpirea Basarabiei, din 1812. Obișnuiți cu falsurile istorice privind așa-zisa prietenie de veacuri moldo-rusă, multe persoane din generația mea au ajuns la convingere că regimul sovietic a fost unul rău - ateu și criminal -, iar rușii de pe vremea ocupației țariste au fot „ruși buni, ruși pravoslavnici”. Nimic mai neadevărat! Procesul de deznaționalizare, de nimicire a limbii, a bisericii naționale și deportările în masă în Siberia au pornit tocmai în anii ocupației țariste. Sovieticii doar au preluat metodele de exterminare a băștinașilor. La aceste lucruri m-am referit pe larg nu doar în „Patimile după Iov”, dar și în alte două romane - „Insomnia” și „Delirtango”, formând o trilogie a tragediei basarabene. Iar documentarea a pornit de la faptul că Sudul Basarabiei are un destin deosebit față de restul regiunii care s-a bucurat de 22 de ani de libertate, între 1918-1940. Ei bine, Sudul a mai trăit alți 22 de ani de libertate când, între 1856-1878, s-a aflat în componența României. Pornind de la situația unui sat concret - Bisericuța - și a familiei Iov, am încercat să redau mozaicul întregii vieți din acele timpuri”, a menționat autorul.




Romanul „Patimile după Iov” a depășit spațiul literaturii și a fost transpus într-un spectacol-document montat pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu” de regizoarea Luminița Țâcu. Potrivit lui Val Butnaru, experiența teatrală poate avea un impact emoțional deosebit asupra publicului, inclusiv asupra tinerilor.


„Am avut ocazia să discut cu persoane care au văzut doar spectacolul și n-au citit romanul și am constatat că impresia produsă a fost, în unele cazuri, mai puternică decât au avut-o cei care au citit cartea. Așa e mereu: emoția artistică produsă de un spectacol bun vizează zone mai sensibile ale sufletului uman. Cititorii, însă, au parte de o altă experiență - ei plonjează mult mai adânc în problematica subiectului și reflecțiile lor sunt mai profunde, fiindcă emoția, în acest caz, este una mintală. La drept vorbind, mă bucur că transpunerea textului pe scena Naționalului a avut loc fără participarea mea. Dacă e recomandat tinerilor? Cât se poate de mult! Am fost martor ocular al unui eveniment consumat relativ recent. Un grup de 50 de liceeni de la Colegiul Național de la Iași au venit, cu autocarul, la teatru, să vadă „Patimile...” Sincer să fiu, mă frământam în așteptarea reacției tinerilor spectatori. Ce vor înțelege și cât vor înțelege ei din drama de peste Prut? La finalul spectacolului, am constatat că temerile mele au fost nejustificate. Îndemnul meu pentru profesori, în primul rând, este să-și motiveze discipolii să meargă în număr mare la spectacol. Fără întrebări de prisos și explicații inutile. Trebui să vedem ASTA pentru a nu uita”.


Întrebat ce îl determină să abordeze constant în operele sale teme precum deportările, foametea și represiunile sovietice, Val Butnaru a subliniat că memoria acestor tragedii nu poate fi abandonată și nici relativizată.


„Legislația unor țări prevede ani grei de pușcărie pentru contestarea Holocaustului. Și atunci, la noi, de ce se poate? (...) Probabil că în marea majoritatea a caselor moldovenilor s-a pomenit, fie și în treacăt, cu anumite ocazii, despre drama colectivă prin care au trecut părinții și buneii noștri. Pe timpul regimului sovietic, când erau interzise discuțiile pe aceste teme, frânturile de fraze, oftatul intempestiv, inexplicabil al părinților îi punea pe gânduri pe copiii din preajmă. La noi, spre deosebire de balticieni, nu s-a vorbit deschis, ci a avut loc, să zic așa, acțiunea de păstrare a memoriei prin tăceri semnificative. Nu e cea mai curajoasă metodă de a altoi spiritul civic sau de a clădi postamentul demnității naționale, dar, oricum, datorită acelor frânturi de fraze și a oftatului semnificativ am ajuns azi șă conștientizăm adevăratele proporții ale dezastrului național. Dezastru pe care îl putem asemui cu Holocaustul, fără teama de a greși”, a specificat Val Butnaru.




Val Butnaru este una dintre personalitățile marcante ale culturii contemporane din Republica Moldova, afirmându-se ca scriitor, dramaturg și jurnalist. Opera sa este centrată pe istoria Basarabiei, identitatea națională și marile traume ale secolului trecut. Romanul „Patimile după Iov”, inspirat din drama deportărilor și a represiunilor, a fost adaptat atât pentru scenă, la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, cât și pentru Teatrul Național Radiofonic din București. Recent, autorul a publicat romanul „Delirtango”, care completează trilogia dedicată destinului Basarabiei în perioada sovietică și în primii ani de independență.