1992 - Războiul care nu se uită // Vladimir Coica, eroul fără medalii: „Nu te puteai gândi că te vor ucide, am trăit din curaj”

Curajul nu are întotdeauna uniformă, medalii sau recunoaștere oficială. Uneori se naște din dorința de a-ți apăra satul, familia și oamenii apropiați. Pentru Vladimir Coica, războiul de la Nistru a început fără antrenament militar și fără certitudinea zilei de mâine, dar cu hotărârea de a rămâne alături de comunitatea din Coșnița. Rănit grav în timpul confruntărilor, veteranul poartă și astăzi amintirea anilor în care viața depindea de o singură alegere — aceea de a merge înainte „numai din curaj”.

Vladimir Coica este originar din satul Coșnița. Era angajat în calitate de șofer la fabrica de bere din Dubăsari. Pe 2 martie 1992 venise ca de obicei la lucru.


„Mare agitație era prin oraș. Toată lumea alerga cu automate. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Când am ajuns la lucru, două doamne ne anunță să ne întoarcem acasă. Ne-am pornit spre casă. Pe mine m-au ascuns în portbagaj ca să nu mă vadă. Gardiștii mă căutau să mă ia, dar așa și nu am înțeles pentru ce. Probabil că eu eram mai aprins la vorbă, aveam viziuni pe care nu le ascundeam, le împărtășeam în public”, își amintește Vladimir Coica, care la acea vreme avea 35 de ani.




În acea zi separatiștii i-au arestat șase colegi. Erau din Corjova și Cocieri. Bărbații au fost dați dispăruți. Nimeni niciodată nu mai primise vreo veste despre ei.

Vladimir Coica, alături de alți voluntari, a împiedicat organizarea, în decembrie 1991, de către forțele neconstituționale, a unui referendum la Coșnița. Separatiștii au vrut să ocupe cele patru sate: Coșnița, Doroțcaia, Pârâta și Pohrebea, aflate azi sub jurisdicția Chișinăului.


„Pe 1 decembrie 1991, când a fost referendum ca partea asta de Nistru să fie stat separat, venise vreo șase autobuze cu flaguri la Primărie și noi, în doi, cu Anatolie Croitor, i-am alungat. Ei s-au speriat și au plecat. Ei au vrut să facă referendum în satul nostru Coșnița, în Pârâta, Pohrebea și Doroțcaia. După asta au început tensiunile, intimidările, mă duceam la lucru și mă numeau „boievoi rumân”, își amintește combatantul.


Ce se întâmplase totuși pe 2 martie 1992? Separatiștii au împușcat mortal doi oameni de-ai lor pentru a înscena o provocare, își amintește Vladimir Coica.


„Aveau nevoie de jertfe pentru a declanșa luptele. A fost împușcat un gardist la Cocieri. Tot atunci și poliția a fost dezbinată și împărțită în două. Era chiar conducătorul miliției lor, pe el l-au omorât. A fost împușcat Sibcenco, la Dubăsari, înaintea poliției. Căutau motive pentru a pune mâna pe polițiști. Repede au intrat și i-au arestat pe polițiștii aflați în Comisariat. I-au dus la Tiraspol. Comisariatul a fost blocat. Țin minte că a urmat un schimb de focuri. Au venit băieții din brigada cu destinație specială, pe gheață au venit. Nistrul era înghețat”, își amintește veteranul.




Revenit acasă la Coșnița, Vladimir Coica a participat la misiunile de patrulare a satului organizate în comun cu polițiștii. Nu aveau arme, păzeau liniștea locuitorilor, aveau grijă ca gospodăriile să nu fie jefuite. Comunitatea era unită, își amintește voluntarul, deși erau  trădători care manifestau servilism față de gardieni, informându-i despre tot ce se întâmplă în localitate.


„Pe 8–10 martie i-au arestat pe doi băieți, veneau de la lucru, erau polițiști îmbrăcați în uniforme. Știți unde? Acolo unde este și azi postul vamal al transnistrenilor, este o vamă internă, iată ei (gardiștii) stăteau acolo. Opreau autobuzele, vedeau cine venea de la Chișinău. Noi, tot satul, ne-am ridicat. Ce înseamnă asta? Ce au făcut acești oameni? Ei au fost duși la comandatură la Dubăsari și a doua zi i-au eliberat. Noi blocam drumurile, iar ei veneau cu BTR să ne sperie. Nu eram înarmați. Îmi aduc aminte că mai venea și câte un corespondent la noi, trecea Nistrul”.


Apoi a urmat noaptea de 13 spre 14 martie 1992. Separatiștii au atacat postul de poliție din Coșnița. Vladimir Coica tocmai patrula ulițele satului.


„S-au auzit împușcături, dar la noi foarte des se auzeau împușcături. Separatiștii veneau și împușcau pe marginea satului ca să ne sperie. La ora 6 dimineața, cumnatul mă anunță că ceva s-a întâmplat. Imediat m-am ridicat din pat și am mers la spital”, povestește veteranul.






A fost ucis șoferul de la poliție, Nicolai Sotnicenco, tată a patru copii, doi polițiști au fost răniți, alții doi au fost luați prizonieri. Acest caz tragic a zguduit întreaga comunitate. Oamenii se pregăteau să riposteze.


„Ne-am împărțit în echipe. Arme nu aveam. Băieții nu erau siguri, dar simțeam și o trădare la nivel politic. Prima săptămână ne-a fost foarte greu. Am intrat în lupte, am organizat plutoane, am ales comandanți. I-am scos din Doroțcaia, Pohrebea și i-am alungat după șosea. Mare ajutor de sus nu am avut. Veneau tineri voluntari să lupte, nu aveam să dăm arme și nici muniție. Era o tensiune mare și trebuia să te aperi. Nu te puteai gândi că te vor ucide sau nu, am trăit din curaj. Noi toți făcusem armata la timpul nostru, dar ne aflam la muncă, adică nu eram instruiți și pregătiți pentru război”, își amintește veteranul.




Războiul i-a lăsat o rană adâncă, sângerândă. A explodat o mină. În fața lui a fost zdrobit în bucăți un camarad de luptă.


„Explozia practic l-a rupt în două, altul a rămas fără picior și l-am dus în spate, Serghei Isaicu. Și eu călcasem pe o mină și mi-am pierdut piciorul, iar mâna îmi fusese rănită. Atunci aveam familie, băiatul avea 6 ani. Toată familia mea a văzut acest război. Soția mea făcea mâncare la uzină și când am fost rănit tocmai m-au dus prin fața ei și mă văzuse. A venit la spital și a stat cu mine. Am stat o lună și jumătate, mâinile îmi erau fărâmate și nici nu puteam mânca. Ea mă hrănea, mă îngrijea”, povestește Vladimir Coica, care astăzi este invalid de gradul I.




Vladimir Coica nu are medalii, deși i s-a conferit distincția „Pentru Vitejie” în 1992. Veteranul tocmai se afla la spital. Își pierduse în război un picior și își rănise grav ambele mâini. Camarazii de luptă s-au dus la Chișinău să îi ridice distincția, însă aceasta nu mai era. Li s-a spus că distincția a fost recepționată. Medalii nu are și nici indemnizația pentru perioada muncită la Dubăsari nu o poate recupera.


„Eu am lucrat în Dubăsari, mie nu a avut cine să îmi achite această perioadă lucrată acolo. Am pierdut la pensie aceste zile. Venisem acasă pe 2 martie și nici salariul pe februarie nu îl ridicasem. Nici până în ziua de astăzi problema mea nu a fost rezolvată, să mi se achite pentru că am rămas invalid; trebuia să prezint certificat despre salariul primit la serviciu, dar de unde să iau acest certificat? De la Dubăsari nu îl pot obține. Așa am și rămas”, a mărturisit veteranul.




A rămas cu amintirea unei fapte considerate de el eroice: apărarea localității și împiedicarea accesului forțelor separatiste spre Chișinău. Acest gând îi oferă și astăzi curaj și energie pentru a merge înainte. Deși a trecut prin multe încercări, Vladimir Coica și-a păstrat credința și echilibrul sufletesc. Veteranul nu pare împovărat de resentimente și ține să sublinieze că este un om simplu, fără medalii, care și-a apărat țara.


„Noi nu avem medalii, suntem simpli, ne-am apărat localitatea, noi am tăiat accesul gardiștilor spre Chișinău. Încă puțin și ei intrau în Vadul lui Vodă și dacă intrau acolo, ajungeau la Chișinău. Noi am salvat Chișinăul”, povestește veteranul.


La cei 70 de ani ai săi, veteranul vede o soluție pentru pace și securitate: „Să unim țara și să aderăm la Uniunea Europeană”. Vladimir Coica are multe rude și prieteni pe celălalt mal al Nistrului. Adesea se întâlnesc, discută. Sunt oameni suferinzi, gata să împărtășească aceeași soartă cu cetățenii de pe malul drept al Nistrului.


„Eu cred că trebuie să unim toată țara și să intrăm în Uniunea Europeană și nu cu bucățica. Cu bucățica nu faci nimic. Noi ce trebuie să rămânem aici? Peste Nistru am multe rude, prieteni. Ne împăcăm foarte bine, ei vin la noi, noi ne ducem la ei. Ei mai mult tac pentru că ei văd ce se întâmplă prin satele lor, e mare prăpăd. Acolo sunt sate întregi părăsite. Tineretul nu mai stă acolo”, povestește veteranul.




Putea fi evitat războiul de la Nistru din 1992? „Nu cred”, afirmă, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru MOLDPRES, Mihai Rotari, fost polițist al Comisariatului din Dubăsari. „Tensiunile începuseră cu mult mai devreme”, își amintește veteranul despre cea mai tristă perioadă din viața sa, trăită la o vârstă frumoasă: avea doar 31 de ani. „Noi nici nu am părăsit teritoriul războiului”, a continuat Mihai Rotari, descrețindu-și fruntea.


	
1992 - Războiul care nu se uită // Povestea unui polițist de pe Nistru: „Intrau cu mașina blindată în sat și împușcau”


Ilie Ilievici avea 27 de ani când a revenit acasă, în Republica Moldova. Făcuse armata sovietică la Nijnii Taghil, Rusia, și a refuzat să rămână acolo, în pofida unor oferte tentante. Era specializat în rachete strategice și comunicații. Tocmai reușise să se angajeze la Chișinău, la Comisariatul de Poliție. Pe 14 martie 1992 apăruse ordinul de angajare, primise legitimația și a decis să vină în satul de baștină, Pohrebea.


	
1992 - Războiul care nu se uită // „Am venit să îmi apăr satul”. Povestea polițistului din Pohrebea decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare”