1992 - Războiul care nu se uită // Istoricul Octavian Tâcu: „Simbol al rezilienței Republicii Moldova, mai actual ca niciodată în contextul agresiunii din Ucraina”

Conflictul de la Nistru este perceput astăzi ca un moment definitoriu al istoriei Republicii Moldova și un simbol al rezilienței societății în apărarea independenței și integrității teritoriale, susține istoricul Octavian Țâcu. Expertul subliniază că izbucnirea războiului din Ucraina a readus în atenția publică caracterul agresiv al Federației Ruse și a consolidat conștiința națională privind importanța evenimentelor de la Nistru, relatează MOLDPRES.


„După 2009, am asistat practic la o reconstrucție a percepției publice asupra războiului de la Nistru. A existat o luptă discretă pentru recunoașterea meritelor veteranilor, care revendicau respectul și dreptatea cuvenite din partea autorităților publice, adesea refuzate din motive politice, loiale intereselor Federației Ruse. De atunci, Rusia este percepută drept un adversar, iar narativul public s-a axat mai mult pe apărarea integrității teritoriale. Schimbări semnificative au avut loc odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, când cetățenii au început să facă paralele între conflictul de atunci și evenimentele recente, observând aceleași tipare de acțiune ale agresorului. În acest context, autoritățile europene și societatea moldovenească au consolidat percepția eroismului din războiul de la Nistru, considerându-l un moment definitoriu al istoriei Republicii Moldova și un simbol al rezilienței societății în apărarea independenței și integrității teritoriale”, a declarat pentru MOLDPRES, Octavian Tâcu.


Potrivit istoricului războiul pentru apărarea integrității teritoriale a Republicii Moldova poate fi împărțit în două etape principale: faza politică și faza militară activă.



Faza politică a început odată cu constituirea Mișcării de Renaștere Națională, apariția Frontului Popular din Moldova și lansarea revendicărilor privind revenirea la limba română, la alfabetul latin, la identitatea românească și alte aspecte ale autonomiei culturale și politice.


„Centrul sovietic a inițiat mișcări opoziționiste, internaționaliste, prin crearea grupărilor Interfront, formate din lideri loiali puterii de la Moscova, concentrați mai ales în regiunea transnistreană, prioritar militarizată și industrializată în perioada sovietică. În acest context, mișcarea de renaștere națională a dobândit un cadru instituțional prin organizarea marilor adunări naționale din 1989, 1990 și 1991, care au impus regimului comunist al RSSM-ului anumite revendicări: revenirea la alfabetul latin, arborarea drapelului național, adoptarea declarației de suveranitate și respingerea tratatului unional. Rezistența sovietică s-a concentrat în sudul și estul Republicii Moldova, la Comrat și Tiraspol, aceste regiuni fiind văzute ca poli de antagonizare a mișcării de renaștere. Pe măsură ce independența Republicii Moldova căpăta contur, iar declarația de suveranitate și respingerea noului tratat propus de Mihail Gorbaciov erau deja adoptate, entitățile separatiste au căpătat contur instituțional. Astfel, a fost creată Republica Sovietică Autonomă Socialistă Găgăuză, iar la 2 septembrie 1990 s-a proclamat Republica Moldovenească Nistreană, susținute de centrul imperial sovietic, cu scopul de a menține Republica Moldova sub controlul Moscovei”, a subliniat Octavian Tâcu.




Faza militară a început după proclamarea independenței Republicii Moldova, la 27 august 1991, când relațiile cu autoritățile separatiste nistrene au devenit un punct de interes al Rusiei, succesoare a Uniunii Sovietice.


„Această etapă a presupus crearea de către entitatea separatistă a unei armate proprii, formațiuni paramilitare și recrutarea de voluntari kazaci și din alte regiuni ale Rusiei. Primele ciocniri au avut loc în toamna anului 1991, iar la 13 decembrie au fost înregistrați primii patru morți, patru polițiști la podul de la Dubăsari. Conflictul a escaladat în martie 1992, printr-o provocare la postul de poliție Dubăsari, urmată de acțiuni în localitățile Cocieri, Coșnița, Doroțcaia și Pârâta. Aceste acțiuni au marcat începutul războiului activ, cu implicarea directă a Armatei a 14-a, confirmată și de decizia CEDO din 2004 în cazul Ilașco. Schimbările de comandă ale Armatei a 14-a, înlocuirea generalului Neskaciov cu generalul Lebedi și declarațiile acestuia, considerând Transnistria parte a lumii ruse, au contribuit la escaladarea conflictului. Războiul s-a desfășurat între martie și 22 iunie 1992, cu principalele bătălii la Dubăsari și Tighina, unde s-au înregistrat cele mai mari pierderi: peste 200 de polițiști uciși și aproape 1.000 răniți. Implicarea armatelor ruse a înclinat balanța și a condus la armistițiul din 21-22 iunie 1992, urmat de semnarea convenției de reglementare pașnică a conflictului, care a “înghețat” războiul, dar fără a soluționa definitiv problema separatismului”, menționează istoricul.




Potrivit lui Octavian Tâcu, acest razboi nu a fost posibil de evitat.


„Experții internaționali recunosc că Republica Moldova nu avea capacități militare de a rezista Armatei a 14-a, fiind inițial formată doar din polițiști și voluntari. Totuși, spiritul de apărare a integrității teritoriale a fost puternic: peste 30.000 de polițiști și voluntari s-au implicat în apărarea Nistrului, contribuind la oprirea avansării forțelor separatiste. Această mobilizare explică rezistența Republicii Moldova, în ciuda superiorității militare a Armatei a 14-a. După război, autoritățile pro-ruse au transformat conflictul prin acceptarea prezenței armatei ruse ca “pacificatoare”, prin principiul sincronizării retragerii trupelor ruse cu soluționarea politică a conflictului, principiu care s-a dovedit defectuos, Rusia condiționând până în prezent retragerea trupelor”.




Pentru cei implicați în conflict, războiul de pe Nistru a reprezentat mai mult decât o confruntare militară, ci o luptă pentru demnitate și apărarea cetățenilor Republica Moldova.


	
1992 - Războiul care nu se uită // Povestea unui polițist de pe Nistru: „Intrau cu mașina blindată în sat și împușcau”
	
1992 - Războiul care nu se uită // „Datoria mai presus de frică”. Mărturiile generalului Victor Gusleacov


Războiul de pe Nistru (1992) a început pe 2 martie, când tensiunile dintre Chișinău și autoritățile separatiste de la Tiraspol au degenerat în lupte armate. Moldova, neavând o armată profesionistă, a fost apărată de polițiști și voluntari, în timp ce separatiștii au fost susținuți de Armata a 14‑a rusă. Confruntările s-au încheiat cu armistițiul din 21 iulie 1992, lăsând Transnistria sub control separat, sprijinit de Rusia.


	
1992 - Războiul care nu se uită // Vladimir Coica, eroul fără medalii: „Nu te puteai gândi că te vor ucide, am trăit din curaj”
	
1992 - Războiul care nu se uită // „Am venit să îmi apăr satul”. Povestea polițistului din Pohrebea decorat cu Ordinul „Ștefan cel Mare”