INTERVIU MOLDPRES // Poeta Radmila Popovici: „Poezia nu mai este doar scrisă: ea se trăiește, se respiră și se dă mai departe”

Scrisul a devenit o formă de supraviețuire interioară, iar războiul și climatul de teamă a lăsat o amprentă adâncă în creația sa. Poeta Radmila Popovici a mărturisit într-un interviu pentru MOLDPRES că nu se mai regăsește în poezie ca altădată. „Parcă lipiciul care ține puzzle-ul întreg ar fi făcut din sânge”, a spus ea. Poeta ne-a mai vorbit despre volumele și colaborările importante din cariera sa, dar și despre rădăcinile artistice care i-au format sensibilitatea și universul poetic.

MOLDPRES: După peste 15 volume de poezie, premii și traduceri, vă regăsim într-o etapă de maturitate creatoare, una care se întreabă, dar și răspunde. Privind înapoi, ce a rămas constant în felul în care înțelegeți poezia și ce s-a schimbat radical în modul în care o scrieți astăzi?

Radmila Popovici: Dacă ar fi să mă exprim tranșant – a cam secat sufletul. Nu mai am starea cu care scriam înainte de începutul războiului din Ucraina, pentru că ceva s-a frânt în interiorul meu. Nu mai înfloresc metaforele, nu mai simt acea vigoare în căutarea frumuseții, când în imediata apropiere e atâta oroare.

O să treacă și acest rău, știu, vreau să cred că e doar o etapă, dar acum nu mai găsesc acele piese din puzzle care să mă bucure când le potrivesc. Parcă lipiciul care ține puzzle-ul întreg ar fi făcut din sânge. Poate aceasta și este marea metaforă a felului în care percep acum scrisul și poezia.

E greu să alegi cuvintele potrivite, cuvintele dure, pentru a exprima esența acestor timpuri. Nu prea vine „muza” în asemenea momente, ci mai mult suspinele, strigătele, urletele. Dar nici ele nu pot dura la nesfârșit – te epuizezi, se usucă și lacrimile, și ochii, și orbitele. E ceva ce ființa mea nu poate sau refuză să proceseze.

Cu toate astea, încerc să rezist tot prin scris, deși nu știu dacă ceea ce scriu acum va fi vreodată tipărit. E acel fir de iarbă, de pânză de păianjen de care mă agăț – un ghem încâlcit de cerneală din care nu știu dacă se va naște ceva ce merită să împărtășesc cu alții.

MOLDPRES: Volumul „Și eu sunt Ucraina” are o forță manifestă, aproape jurnalistică, și vorbește despre război, demnitate și suferință. Cum s-a născut acest volum? A fost o reacție spontană la invazia Rusiei sau o nevoie mai profundă de a vă poziționa etic și estetic în fața lumii?

Radmila Popovici: Unele texte din acest volum au fost scrise încă după 2014, de la anexarea Crimeei. Până atunci, am petrecut mai multe vacanțe acolo, iar ruptura a fost neașteptată și nedreaptă, așa am perceput-o. Ilegalitatea putinistă a pregătit terenul pentru războiul actual. Deși nu-l simțim la propriu, ne amenință pe toți, iar dacă Ucraina ar ceda, am fi următoarele victime.

În acea perioadă scriam astfel de texte pentru că mă interesa ce se întâmplă în politica rusă, îndeosebi în raport cu fosta „republică-soră”. Textele mele care păreau mai mult niște pamflete cu rime, apăreau periodic pe pagina de Facebook. Nu voiam să-mi exprim direct opiniile, nici nu dețin(eam) competențele necesare, însă simțeam nevoia să transmit altcumva realitatea, pe cât o înțelegeam eu, să-i dau o formă literară neordinară. Acele experimente reprezentau felul meu de a comunica într-un limbaj distinct de cel al știrilor.

După publicarea mai multor pamflete, cineva mi-a sugerat: „Nu te gândești să faci o carte de poeme politice?” Am luat-o în glumă, pentru că eu scriam doar pentru a împărtăși niște impresii. Nici nu puteam bănui că voi reveni vreodată de acele texte. Ideea, însă, îmi încolțise în minte.

Dar când a început războiul, în februarie 2022, pamfletele s-au transformat drastic – sarcasmul a devenit bocet, blestem, strigăt – era reacția mea firească la teroare într-un secol în care credeam că am ajuns să uităm de răboaie. Așadar, n-am intenționat să public acele texte, nici chiar după 24 februarie, dar aceeași persoană m-a încurajat din nou: „Acum e momentul. Trebuie să apară această carte! Va fi un manifest împotriva războiului”.

Așa s-a născut volumul „Și eu sunt Ucraina” la Editura ieșeană Junimea, cu o prefață de Sorin Bocancea, cel care m-a îndemnat să-l public și o postfață de Angela Aramă – din revoltă, neputință, dar și dintr-o mare nevoie de adevăr și pace. De curând, volumul a fost tradus în limba ucraineană de către scriitorul Mihai Traista și a fost lansat la Iași la Universitatea „Petre Andrei”.



MOLDPRES: Ați scris volume precum „Intimatum”, „Unicat” și „Urâta”, în care corpul, fragilitatea și forța feminină devin teme centrale. Cum se raportează poezia dvs. la ideea de feminitate? Scrieți despre femeie ca despre o experiență interioară, o condiție socială, o mitologie personală?

Radmila Popovici: Țin să subliniez că forța și fragilitatea feminină – întregul univers feminin a fost și rămâne una dintre temele centrale în majoritatea cărților mele de poezie. Poate în aceste trei cărți, apărute consecutiv la Editura Vinea, am avut mai mult curaj, grație căutărilor impetuoase în tenebrele ființei specifice oarecum vârstei, să scot la suprafață noi umbre, mai sumbre decât credeam că pot descoperi. Cert e că în cărțile care au urmat, atât în „Apa care își bea mâinile”, publicată de Editura Junimea, cât și în „Vene și artere” apărută la Editura Arc, aceste căutări și confruntări cu umbrele continuă și presupun că nu vor înceta nici de acum încolo.

Noi, oamenii, purtăm măști, inclusiv din instinctul de autoapărare, ca să nu recunoaștem nici măcar în fața oglinzii că în ființețe care suntem există demoni de îmblânzit și taine de descoperit. Perioada în care am scris aceste cărți a fost plină de dubii, frici și bulversări – un fel de ardere și renaștere din propriul scrum, ca Pasărea Phoenix, dar, fără ea, probabil n-ar fi urmat cealaltă – mai senină, mai calmă, mai puțin tulbure. E o etapă pentru care mulțumesc, dar pe care nu mi-aș dori s-o retrăiesc. Intimatum, prin titlu, sugerează conținutul.

În „Unicat” poezia e tăioasă, plină de revoltă, iar „Urâta”poartă titlul unui poem în care am descris urâțenia, dar nu a mea, ci a privitorului. Unii au insinuat că titlul „Urâta” e o strategie menită să atragă cititorul, însă n-a fost așa. Este titlul celui mai sugestiv poem din carte. Sunt împăcată că aceste volume au apărut, cum și celelalte două menționate mai sus, chiar dacă au absorbit multă durere, inclusiv după pierderea tatălui meu de care am fost foarte atașată. Le-am lăsat în urmă cu o parte din ființa mea. Nu cred că aș putea să scriu din nou, cel puțin în timpul apropiat, așa cum am scris atunci – pe muchie, pe lamă de cuțit, cu nervii întinși strună.

MOLDPRES: Volumul „Reconstituiri cu Ileana Popovici” este, în același timp, o carte de dialog și un gest de memorie afectivă față de mătușa dumneavoastră, actrița Ileana Popovici. Ce a însemnat pentru dvs. această carte, o restituire artistică, o confesiune între generații sau o încercare de a înțelege destinul femeii-artiste în spațiul românesc?

Radmila Popovici: Consider și azi că e un miracol faptul că am întâlnit-o pe Ileana Popovici în această existență. Părinții mătușii s-au refugiat în 1940 și nu s-au mai întors niciodată în Basarabia. Au locuit la Buturugeni, în județul Giurgiu, nu departe de București. Tatăl mătușii, Valentin Popovici, a fost preot la biserica din sat, mama, Neonila – inginer, iar fratele mamei ei, unchiul Veaceslav Harnaj al Ilenei Popovici, a fost ales de cinci ori la rând Preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – APIMONDIA. Ce oameni!

Când mătușa și-a propus să caute rădăcinile familiei în stânga Prutului, gândul ei fusese, probabil, trimis cu forță și multă credință în univers, deși nu știa nimic despre cine mai rămăsese din neamul Popovici de la Florițoaia Veche, Ungheni sau din neamul Harnaj, al mamei sale din Baimaclia, Căușeni. Totuși, când în Florițoaia Veche, satul meu de baștină, unde s-a născut și tatăl mătușii, s-a organizat sărbătoarea celor 375 de ani de la atestare, o întâmplare deloc întâmplătoare, despre care scriu în carte, a prilejuit întâlnirea noastră. Era sfârșitul lunii august, anul 2012, de Sfânta Marie pe stil vechi.

Ne-am întâlnit, ne-am privit și, în locul cuvintelor, a început să vorbească sângele din venele și arterele noastre. Ne-am ținut de mâini, am comunicat cu ochii, prin gesturi, am râs, am plâns, am povestit... Ulterior, Internetul „ne-a povestit” mai multe decât puteam bănui și atunci am decis să aflu chiar de la sursă întreaga poveste care mi-a părut atât de impresionantă, ca să realizez că această mărturisire amplă nu trebuie să rămână doar în sânul familiei, ci să fie împărtășită cu alții. Inițial, voiam să intitulez volumul de interviuri „Viețile Ilenei”, pentru că Ileana Popovici a fost un om al muzicii românești, al televiziunii, al filmului, făcând roluri în mai multe filme celebre, între care și „Reconstituirea”, în regia lui Lucian Pintilie – film interzis pe vremea lui Ceaușescu.

Această viață plină de culoare povestită de ea în cele câteva zile de iulie la Butu (Buturugeni), în casa părinților, a impresionat, precum intuiam, mulți cititori, pentru că e una care chiar „bate filmul”. Ori de câte ori o însoțeam când ne revedeam, oamenii o recunoșteau și o salutau cu bucurie: „Vai, doamnă Ileana, ce plăcere e să vă întâlnim!” Fiecare dialog cu ea este o lecție, o descoperire – are o minte strălucită, o memorie fenomenală și o deschidere pentru frumusețea autentică, pentru acea frumusețe care a rezistat în pofida modelor sau a regimurilor care au încercat s-o mutileze.

Mă bucur enorm că am realizat împreună această carte! Lansările au accentuat ecoul pe care îl lasă, mulți au găsit în relatările ei istorii și fapte necunoscute, din cauza contextului istoric și a ruperii de Țară. Astfel, mătușa Ileana, a devenit – vorba jurnalistului Vasile Botnaru – o Mătușă a Basarabiei.

MOLDPRES: În cariera dvs. se întâlnesc literatura, muzica și teatrul. Ați scris texte pentru spectacole muzicale, ați jucat pe scena Teatrului „Geneza Art” și ați colaborat cu compozitori importanți. Ce v-a atras cel mai mult în această intersecție dintre cuvânt, muzică și mișcare scenică? Cum se transformă poezia atunci când devine cântec sau spectacol?

Radmila Popovici: Părinții îmi spuneau că, de mică, eram mereu în căutarea unui piedestal, a unei scene. Fotografiile mele mă arată cocoțată fie pe o ladă din scândură, fie pe trepte, scăunele, taburete, gesticulând larg cu mâinile sau cu fustița/rochița întinse în părți ca la plecăciune. Mai târziu, îl necăjeam pe fratele meu, cu patru ani mai mic, să tragă cortina atunci când ieșeam în fața publicului, chiar dacă publicul era constituit uneori doar din păpuși, jucării de pluș și vreo pisică ce se nimerea din întâmplare la spectacol.

Perseverența m-a ajutat să visez și să cred că toate acestea se pot împlini. Și, într-un fel sau altul, chiar a fost să se întâmple. Cu siguranță, am moștenit artistismul și dragostea pentru cuvânt de la ai mei. Mama a fost librar la „Luminița” din sat (așa se numeau librăriile din sate în URSS, iar tatăl meu, profesor de matematică și fizică, iubea muzica, poezia și toate științele. Îmi amintesc cum îi vedeam în diminețile de duminică citind, fiecare câte o carte, alteori împărțind una singură. Acea imagine prețioasă, aveam să realizez peste ani, mi-a rămas pe retină și m-a făcut să le urmez exemplul mult mai ușor decît dacă m-ar fi îndemnat sau impus să citesc, să cânt, să desenez. Le făceam pe toate! Spre regret, fără mentori.

Desenam întruna portrete, preponderent feminine. Inventam dansuri și costume din orice găseam: colanți, broderii, pânze, mărgele... Prindeam poeziile din zbor, le învățam și-l imitam pe tata care scria și el poezie, potrivind rime naive, dar în felul meu. Când tata mi-a cumpărat de la o învățătoare de muzică acordeonul, nici nu mi se vedea nasul de după el, dar am început să hârâi din el ore în șir – întâi apăsând la auz clapele, apoi am unit și bașii (dificilă treabă!). Și am izbutit! De una singură, mai bine zis, cu Weltmeister-ul în brațe.

În copilăria mea florițoiană prezentam concerte în fața părinților și a rudelor – de la ceilalți mai câștigam și ceva ruble, grație repertoriului meu complex (o spun cu duioșia adultului), care conținea poezii, cântece și chiar lungi romanțe. Aveam și auz, și voce bună, dar aceasta din urmă s-a modificat după îndepărtarea amigdalelor, of!, aproape pe viu, însă am continuat să cânt, în limitele posibile, cu voce și la acordeon, la tot felul de serate, evenimente și chiar petreceri ale băieților vecini la armată.

Când nu dispuneam de texte pentru melodiile dragi, le scriam eu sau cream versiuni românești ale textelor rusești. Astfel, fără să bănuiesc, mă pregăteam de ceea ce aveam să ajung mai târziu – textieră. Poate de aceea poeziile mele, care au fost mult timp foarte melodioase, cum menționase odată compozitorul Marian Stîrcea de care mă leagă o colaborare de decenii, că textele pe care le scriu cântă, îmi sunt și astăzi aproape – sunt o parte din mine, o scumpă nostalgie.

Arta poate îmbina lejer poezia cu muzica, pictura, filmul, dansul etc, pentru că ea înseamnă libertate și creativitate fără limite. Chiar de curând, am prezentat recitaluri de Jazz și Poezie în cadrul unui proiect conceput de Valeriu Culea, director al „Jazz’n Chișinău”. Publicul a reacționat. Nu mai zic cu cât interes și plăcere am scris textele cântate în spectacolul „Douăsprezece scaune”, în regia lui Petru Hadârcă, pe muzica lui Vali Boghean, sau când am tradus din rusă în română textul operetei „Liliacul”, în regia regretatului Mihai Timofti.

O cu totul altă experiență am trăit recitându-mi poeziile în calitate de actriță în specatcolul „Iubește-te”, regizat de Alina Țurcanu, inspirat de piesa „Vocea umană” de Jean Cocteau. Regizoarea și actrița Alina Țurcanu m-a ajutat să-mi redescopăr deopotrivă și simțirea, și poezia, s-o transmit publicului cu forță și sensibilitate. Îi mulțumesc mult și Danielei Burlaca pentru încrederea cu care mi-a oferit două roluri, eu neavând școală de actorie, în două spectacole dragi mie – debutul meu pe scândură, din repertoriul Teatrului „Geneza Art”: „Madame Bovary” și „Invitația la vals”.

Cei patru ani geneziști au alcătuit o perioadă incredibilă și majoră pentru mine, pentru creșterea mea artistică. Dar în toți acești ani n-am încetat să scriu poezie și zeci, chiar sute de texte pentru cântece interpretate de cântăreți din Republica Moldova și România. Această legătură dintre poezie, muzică și teatru rămâne pentru mine una de bază, proprie – muzica amplifică mesajul poeziei și trezește sensibilitatea spectatorului, iar poezia nu rămâne doar pe hârtie – ea trăiește, respiră și ajunge direct, prin cântec, prin joc de teatru, la public.

MOLDPRES: Poezia dvs. a fost tradusă în franceză, italiană, germană, spaniolă și engleză, fiind prezentă la târguri internaționale de carte. Cum percepeți diferența dintre a scrie în limba română și a fi tradusă în alte culturi? Se schimbă sensul, se adaugă alte nuanțe, sau poezia, pur și simplu, își găsește altă voce în fiecare limbă?

Radmila Popovici: Cu siguranță, ceva se modifică la traducere. În primul rând – melodicitatea. Uneori îmi pare că sună chiar mai bine, mai interesant în alte limbi, în funcție de iscusința traducătorului, dar și de limba în care e tradusă poezia. Contează foarte mult conexiunea acestuia cu textul și autorul.

Nu e la fel la traducerea în germană, e un alt grup lingvistic, dar și în germană îmi place cum sună – nou, curios. Urechea mea muzicală, foarte atentă la sunet, e curioasă să audă cum transpare vibrația limbii și rădăcinile comune. Aș dori mult să ascult, de exemplu, un poem de-al meu, oricât de scurt, tradus în chineză, japoneză sau arabă.

A fost o vreme când scriam și traduceam în și din rusă. Am tradus în limba română textele unor cântece din engleză, franceză, italiană și chiar spaniolă. În italiana atât de apropiată de română, versurile sună ca-n „oglinda apei”, le recunosc îndată. Recent, și „Bunica Liuba”, carte pentru copii de toate vârstele apărută la Editura Cartego, a fost tradusă în engleză, iar rezultatul m-a uimit.

Cunoștințele mele sumare de engleză, mi-au permis să remarc că traducătoarea, Lina Grecu, a redat excelent ritmul, jocul cuvintelor și atmosfera. Sper, astfel, ca „Bunica Liuba” să devină o bunică universală. Cărțile mele traduse nu sunt în vânzare în străinătate, ci sunt prezentate doar la târgurile de carte și lansări, dar am aflat de la unii vorbitori de franceză, italiană și spaniolă că volumele trezesc interesul celor care le citesc. Aceasta, bineînțeles, mă emoționează. Poate, cu timpul, tot mai multe cărți ale autorilor noștri vor ajunge să fie citite în cât mai multe limbi, în alte colțuri ale lumii.MOLDPRES: Colaborați cu artiști plastici, precum: Teodor Buzu, Lică Sainciuc, Florina Breazu, iar volumele dvs. sunt aproape obiecte de artă. Ce loc are imaginea în construcția poetică? Simțiți că vizualul amplifică mesajul sau îl decodifică pentru cititorul modern?

Radmila Popovici: Dacă între text și imagine nu se creează o legătură sinceră, rezultatul ar fi doar o alipire seacă. Eu am avut norocul să pornesc cu dreptul, chiar de la al doilea volum de poezii, „EvAdam”, Editura Gunivas, realizat împreună cu artistul plastic Teodor Buzu, stabilit de ani buni în Cehia. I-am cunoscut imaginile grafice în romanul „Totentanz sau viata unei nopti” al Claudiei Partole” – poetice, delicate și am dedus dintr-odată că s-ar potrivi și cu poeziile mele. I-am trimis câteva poeme printr-un email în care i-am spus ce doresc, fără mari așteptări. Răspunsul lui rapid m-a surprins – mi-a trimis zeci de imagini și a spus doar atât: „Dacă ți se pare că sunt compatibile cu cartea ta, folosește-le. Doar să-mi trimiți și mie PDF-ul, apoi și câteva exemplare.” Unele titluri ale imaginilor și ale poemelor erau similare. Rară conexiune!

Bineînțeles că un rol important pentru aspectul cărții îl are și designerul grafic, în cazul amintit mai sus – Igor Condrea, care a transformat cartea „EvAdam” într-o adevărată bijuterie. Până astăzi o consider una dintre cele mai frumoase realizări editoriale ale mele, alături de celelalte cărți la care am colaborat, la care se adaugă: „PoEsențe”, apărută Editura Cartego, în colaborare cu Lică Sainciuc, care este o carte total diferită de altele – o colecție de hărți „zburătoare ”grafico-poetice; „O mie și una de eu fără umbre”, Editura Cartego, ilustrată de Florina Breazu, ale cărei lucrări abstracte par adevărate poezii vizuale și „Bunica Liuba”, publicată de aceeași editură cu ilustrațiile Mihaelei Mândru care i-a dat viață satului copilăriei mele pe file, Bunicii Liuba și nepoatei sale, Rada. Această satisfacție de a contopi poezia cu imaginea a devenit un real și indispensabil moft estetic.

MOLDPRES: Ați crescut într-un sat din raionul Ungheni și ați urmat o școală pedagogică înainte de a deveni poetă. Există o legătură între copilăria de la Florițoaia Veche și universul interior al poemelor dumneavoastră?

Radmila Popovici: Cred că m-am născut cu poezia în sânge. Și bunicul, și tatăl meu scriau versuri, așa că nu a fost ceva ce am descoperit mai târziu, ci, pot spune cu încredere că am moștenit această sensibilitate pentru cuvântul poetic. Rămâne doar să-ți urmezi drumul și să valorifici sensibilitatea pe care o ai. Probabil această „genă poetică” mi-a trasat destinul, fără să mă avânt cu zel în zona scrisului. Pe parcursul vieții, m-am apropiat de alte câteva domenii, dar poezia s-a ținut scai de mine și încă se ține. Poate acum e mai calmă, dar și eu m-am mai cumințit.

Am înțeles, la un moment dat, că despre toate s-a scris demult, mult, cu prisosință. Nici nu știu dacă pot spune că am devenit „poetă”, prefer să cred că sunt încă în devenire, dar dacă unele dintre poeziile mele sunt cu adevărat Poezie, atunci mă bucur că zeul acesta nevăzut și capricios al cuvântului artistic, mi-a pus, din când în când, mâna pe umăr și mi-a dictat câte ceva la ureche.

Așa se naște poezia – din preaplinul ființei, al existenței, al sufletului care, la un moment dat, revarsă și, mai târziu îți dai seama că nici nu-ți mai aparține. Fie că te-ai schimbat, peste timp, fie că acele cuvinte te-au ales, au venit de undeva din Biblioteca Universului, iar tu ești doar copilul care așază piesele unui puzzle – un puzzle de cuvinte. Dacă reușești să creezi din ele o imagine unică, o pată de lumină sau o umbră de frumusețe, te simți binecuvântat.

Cât timp voi avea memoria trează și mintea limpede, voi ști că mult din cea care sunt astăzi, pe lângă totul care este viața însăși, le datorez părinților mei, orelor petrecute cu ei, frumuseții locului și chiar geografiei locului. M-am născut lângă pădure, între coline, iar din satul meu se vede, ca-n palmă, înălțimea Bălănești. Satul meu, privit din deal, e un amfiteatru și, adesea, când merg acolo cu fetele mele să cutreierăm colinele, răsună câte un cântec cu versurile mele. Atunci simt cea mai mare bucurie și niciun premiu n-ar putea s-o înlocuiască. Poate pentru acele clipe unice a avut sens să se nască rânduri, rânduri, rânduri, ani și ani...

Radmila Popovici este poetă, scriitoare și textieră din Republica Moldova, membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și a Uniunii Scriitorilor din România. A studiat la Școala Pedagogică din Călărași și la Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova. A debutat ca profesoară și a lucrat în diverse domenii, inclusiv traduceri și turism, înainte de a se dedica literaturii. A publicat volume de poezie și proză scurtă, cu poeme traduse în franceză, italiană, germană, spaniolă și engleză.

Printre titlurile traduse se numără: Iseult arrive, Unique, La laide, L’eau qui boit ses mains, Nunca la otra cara, L’acqua che si beve le mani. Pe lângă activitatea literară, Radmila Popovici a debutat și în calitate de actriță, participând la spectacole de teatru și muzical-poetice. A realizat interviuri, a colaborat cu artiști și muzicieni și a scris versuri pentru piese interpretate de artiști din țară și din România, precum: Gabriel Dorobanțu, Mirabela Dauer, Paula Seling ș.a.

A primit numeroase premii, inclusiv Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul „Omul Anului” în Literatură, Premiul Ministerului Culturii „Constantin Stere” în domeniul literaturii pentru anul 2022 și Premiul în cadrul ediției a XVI-a a Festivalului Internațional de Poezie „Grigore Vieru” 2024 pentru poezie.