REPORTAJ // Coșnița, la 33 de ani după războiul de la Nistru: „Au împușcat în sat. Unii oameni mureau de spaimă, femeile gravide pierdeau copiii”

Satul Coșnița, amplasat pe malul stâng al Nistrului, la o distanță de aproximativ 40 de kilometri de Chișinău, a fost una din localitățile apărate prin lupte în Războiul pentru Independența Republicii Moldova din 1992. Aproape 400 de oameni, printre ei polițiști și voluntari, în martie 1992, și-au apărat localitatea amenințată de invazia trupelor rusești. Ecoul războiului de pe Nistru le răscolește și astăzi amintiri dureroase despre oamenii dragi - bărbați, femei, copii, uciși de muniția rusească. Echipa MOLDPRES a vizitat această localitate, după 33 de ani de război.

În satul Coșnița nu există locuitor care să nu știe ce înseamnă război. Tragedia din 1992 a marcat fiecare familie. Acum 33 de ani, în luna martie se împușca pe ulițe, se împușca în casele și gospodăriile oamenilor, deși acea primăvară părea să vină în liniște și pace.


„Pe 1 martie 1992 aici era liniște. Era duminica, prima zi de primăvară. Eram flăcău, am dăruit la fete mărțișoare, flori la discotecă”, își amintește Sergiu Pantazii, care era pe atunci polițist la Coșnița. 




Veteranul povestește că în noaptea de 1 spre 2 martie, comisariatul de poliție din Dubăsari a fost atacat. O mașină blindată staționa la podul de la Vadul lui Vodă patrulat de gardienii care executau indicațiile Moscovei. Luni, pe 2 martie, pe ulițele din Coșnița nu era zare de om. Speriați de cele întâmplate, oamenii nu ieșeau din case.


„Ne-am adunat la Primărie - polițiști, voluntari. Am decis să blocăm satul să nu permitem gardienilor să intre în localitate. Ei veneau în sat și căutau polițiști, lideri, oameni care aveau o anumită autoritate în localitate. Vorbeau limba rusă, se cunoștea că sunt colonei ruși, căutau polițiști ca să îi ia ostatici, să nu aibă cine apăra satul. Am blocat satul, cu mâinile goale. Ne-am întâlnit și cu ei (gardienii n.a). Ne-am întâlnit la o intersecție. Veniseră și băieții din celelalte sate - Pîrîta, Doroțcaia, Pohrebea. Le-am spus gardienilor să nu intre în sate. La televiziune pe atunci nu se transmiteau aceste informații. Noi încă nu știam ce va urma. Îmi aduc aminte că dintr-o mașină blindată ieșise un om de al lor și a zis: „Davite rumân!”. Oamenii s-au indignat”, își amintește Sergiu Pantazii, care astăzi este vicepreședinte al Asociației Veteranilor de Război 1992 „Platoul Coșnița”.


La Coșnița au fost grupuri de apărare formate din polițiști și voluntari, dislocate la intrarea în sat. În noaptea de 13 spre 14 martie postul de la fabrica de conserve a fost atacat de forțele separatiste. Polițistul Nicolae Sotnicenco a fost ucis, doi voluntari au fost grav răniți, alți doi fuseseră luați prizonieri.


„Din sat au murit doi oameni pe timp de război - polițistul Nicolae Sotnicenco și Ion Mocanu, voluntar. Au murit și patru copii. Unul a fost împușcat, ceilalți trei au fost aruncați în aer de o grenadă...

Polițistul Nicolae Sotnicenco a lăsat în urmă o familie, patru copii au rămas orfani. Soția tocmai îl născuse pe al patrulea”, își amintește Pantazii.






 



Pe Tamara Sotnicenco, soția polițistului ucis, am întâlnit-o în sat, deși după război ea și cei patru copii se mutaseră la Chișinău. Îngrijea monumentul înălțat în memoria lui Nicolae pe locul unde acum 33 de ani fusese ucis polițistul.


„Îmi aduc aminte, la ora 5 dimineața m-a sunat sora mea. Nu mi-a spus ce s-a întâmplat, probabil nu a vrut să mă sperie. Mi-a spus să mă îmbrac și să mă duc la primărie. L-am sunat pe șeful poliței, dar el îmi zice să vin la spital și mă anunță că Nicolae nu mai este”, își amintește femeia cu ochii înlăcrimați.




 


„Nu îmi venea să cred... Când m-am dus la spital, el nu se mai mișca. Nu am avut niciodată un cuvânt rău de la el. Și-a dorit mulți copii și noi am avut patru - doi băieți și două fete. Mi-au rămas patru copii și astăzi mă uit la ei. Copiii sunt foarte buni, am fiică în Poliție, a călcat pe urmele tatălui. Toți copiii sunt acasă, niciunul nu este plecat peste hotare. Incă o fiică muncește în pază, un băiat în construcție.

Nimeni nu s-a gândit atunci că se poate începe războiul. Era ca și acum în Ucraina. S-a gândit cineva? Era pace, Nicolae lucra în Poliție”, își amintește Tamara Sotnicenco.








După ce a fost atacată Coșnița, bărbații din sat au sărit să își apere familiile și pământul. Mulți dintre ei erau voluntari. Nu aveau nici arme. În forță îi ținea curajul, demnitatea și dorința de libertate.  


„Iată atunci când am văzut că agresiunea este în creștere, ne-am înarmat, dar arme au primit numai polițiștii, aveam un automat la 3-4 persoane. Atunci nici la Parlament nu se știa că la noi se duc lupte.




 


Au împușcat în sat. Au decedat copii, împușcau și în gospodăriile sătenilor, au rănit oameni. Unii săteni mureau de spaimă, aveau stres, femeile gravide pierdeau copiii. Era îngrozitor să vezi asta”, povestește Sergiu Pantazii.


Pe Maria am întâlnit-o pe o stradă din Coșnița. A binevoit să discute cu echipa noastră. O tristețe adâncă se citea în privirea ei.  


„Pentru mine era strașnic, auzeam cum suntem bombardați, parcă loveau în inimă. Îmi curgeau lacrimi. Cum se poate așa ceva?”, se întreabă femeia.

„Nevoie mare a fost. Acum când aud despre războiul din Ucraina mă doare sufletul. Acolo e sânge, acolo e distrugere”, ne-a spus Maria, o locuitoare a satului Coșnița.




Vladimir Coica, originar din Coșnița, era stabilit la Dubăsari. Avea un loc de muncă și o casă în oraș. Din prima zi de escaldare, a venit să apere Coșnița.


„Era mare tensiune în sat oamenii nu știau ce să facă, au venit în centrul satului, a ieșit primarul si a întrebat ce facem. Am blocat drumurile să nu intre străinii. Eram voluntar. Dacă nu apăram noi aceste sate, gardienii ajungeau la Chișinău”, a spus veteranul.






Bărbatul și-a pierdut piciorul la război, iar vreo doi ani după război nu a primit nici măcar o pensie pentru că nu deținea dovezi privind stagiul de muncă.


„Mi-a rămas casa în Dubăsari, doi ani nu am primit nimic, nici pensie, nu puteam obține certificat de stagiu de muncă”, povestește Vladimir.


Veaceslav Bordian era polițist de sector la Pârîta. În Războiul de pe Nistru a fost comandant de pluton. Războiul a fost foarte greu, povestește veteranul, pentru că de multe ori se confruntau și cu incertitudinea autorităților de la Chișinău.


„Am ridicat toți oamenii. 91 de băieți am ridicat din sat și i-am alungat pe ruși. A fost foarte greu și nici nu știam ce vor conducătorii. Noi aici luptam, dar ei se certau între ei - să lase aceste sate sau să le ia. Datorită nouă țara a fost salvată. Doroțcaia, Pohrevea, Pîrîta, Coșnița - aceste patru sate le-am salvat”, povestește veteranul.


Veteranii din Coșnița spun că ei sunt gata și astăzi să își apere țara. Din nou trăiesc sentimente de îngrijorare urmărind războiul din Ucraina, discuțiile actorilor politici cu privire la un acord de pace. 


„Acum oamenii sunt la fel de îngrijorați, ei nu știu la ce să se aștepte. Urmărim cu atenție discuțiile cu privire la Ucraina și suntem siguri că acestea includ Transnistria. Am apărat aceste sate 33 de ani în urmă și stăm cu grijă. În negocieri se fac concesii și suntem îngrijorați nu cumva să fie cedat acest teritoriu pe care l-am apărat în 1992. În Dubăsari și astăzi se tem să vorbească „limba moldovenească”. La piață vorbesc, dar în centru se tem”, a spus Nicolae Talpă, veteran de război.




Din cei aproximativ 400 de locuitori ai satului Coșnița care au luptat la război, astăzi au mai rămas în viața doar 100. Unii au murit pe câmpul de luptă, alții au decedat în urma rănilor grave. Memoria acestei tragedii este păstrată în muzeul înființat de Asociația Veteranilor de Război 1992 „Platoul Coșnița”. Pe peretele central se află fotografiile celor 36 de eroi care au murit la Coșnița. În partea de jos - coroane de flori. Tot la inițiativa Asociației, în 2004, la Coșnița a fost înălțat un monument în memoria eroilor războiului de pe Nistru.

Potrivit datelor oficiale, în platoul Coșnița au decedat peste 40 de eroi. În total în războiul de pe Nistru și-au pierdut viața peste 300 de persoane, circa 40 au fost date dispărute şi alte 3 500 au fost rănite.