Aventura instituției prezidențiale în Republica Moldova

Fără nicio experiență statală, Republica Moldova și-a construit instituțiile mai mult intuitiv, copiind cu îndrăzneală forme instituționale, uneori mai reușite, dar cel mai frecvent, naive și nefuncționale. Cea mai anevoioasă și incoerentă a fost edificarea instituției prezidențiale.
În anul 1990, imediat după primele alegeri parlamentare, ideea de președinție nici nu exista. Dacă lecturăm programele electorale ale candidaților pentru primul parlament, putem găsi concepte despre viitoarele parlament, guvern și justiție, dar nimic despre președinție. Să nu uităm că la acel moment în Constituție  exista norma despre rolul conducător al partidului comunist pe care încă nimeni din spațiul sovietic nu o anulase și care anihila orice aluzie la separația puterilor.
După instalarea primului parlament și guvern democratice în primăvara anului 1990 și eliminarea prevederii despre rolul conducător al partidului comunist, a început tot mai frecvent să fie pusă în discuție chestiunea  privind instituirea funcției de președinte al Republicii Moldova. A fost formată chiar o comisie parlamentară  care trebuia să elaboreze un proiect de lege cu privire la instituirea funcției de președinte și modul de alegere a acestuia. Însă după adoptarea Declarației de Suveranitate a început vacanța parlamentară de vară și acest subiect a fost amânat.
Între timp evenimentele se precipitau și acțiunile separatiștilor transnistreni și găgăuzi erau tot mai periculoase. Susținuți fățiș de Moscova, secesioniștii creau structuri paralele ale puterii și își declarau intenția de a participa ca entități independente la semnarea noului tratat unional. În stânga Nistrului erau lichidate comisariatele de poliție, adepții Republicii Moldova erau persecutați, iar drapelul de stat a fost interzis. Mai  târziu a fost descoperită o scrisoare a coordonatorului mișcărilor separatiste, Anatoli Lukianov, președinte al Sovietului Suprem al URSS, care insista în fața lui Gorbaciov ca așa-numitele republici transnistreană și găgăuză să participe la semnarea noului tratat unional.
Pornind de la această situație dramatică, parlamentul s-a convocat într-o sesiune extraordinară pe data de 2 septembrie 1990. Președintele parlamentului Mircea Snegur a ținut un discurs foarte emoțional, dar care corela cu tensiunea care se așternuse peste Moldova. El a vorbit cu lux de amănunte despre situație, a învinuit în termeni duri Moscova și a cerut măsuri de urgență. Discuția asupra raportului a durat două zile, iar la final mai mulți vorbitori au propus instituirea de urgență a funcției prezidențiale.
Spre sfârșitul zilei a fost supus votului un proiect care prevedea instituirea funcției de președinte al Republicii Moldova ales prin voturile majorității deputaților din parlament. Toți cei 265 de deputați prezenți în sală au votat unanim pentru unica candidatură. Astfel, Mircea Snegur devine primul președinte al Republicii Moldova.
Instituția prezidențială a fost creată fără a i se defini clar funcțiile, fără a se integra firesc în fragilul echilibru al puterilor și, la drept vorbind, la acel moment nu puteam discuta despre ce fel de republică suntem: parlamentară sau prezidențială. Iarăși a fost adoptată o decizie luată în pripă, într-o situație de criză.
Mircea Snegur era adeptul unei republici prezidențiale cu prerogative largi pentru șeful statului. Avea două motive. Primul consta în gravitatea situației din Moldova și necesitatea luării unor măsuri rapide și energice. Al doilea, în viziunea lui, existau doi concurenți puternici cu care era într-un permanent conflict de la distanță: Mircea Druc și Petru Lucinschi. Astfel, după puciul din august 1991, Declarația de Independență și  începutul destrămării URSS, Snegur a forțat nota și a cerut alegerea președintelui țării prin vot general.
Pe 18 septembrie, în urma unor dezbateri în contradictoriu în parlament, alegerile președintelui prin vot general au fost fixate pentru 8 decembrie. A urmat în premieră pentru Moldova o campanie prezidențială care la început a avut 3 candidați. Însă la puțin timp de la startul campaniei liderul comunist Grigore Eremei și scriitorul Gheorghe Malarciuc și-au retras candidaturile, și Snegur a rămas singurul care figura în liste. La final, dintre cei 83,96% din alegătorii care au participat la scrutin, 98,18% au votat pentru Mircea Snegur.  Moldova devine republică prezidențială cu un șef de stat cu împuterniciri foarte aproximative și cu un dezechilibru între cele trei puteri. Snegur avea dreptul să propună parlamentului un prim-ministru, să conducă ședințele guvernului, era responsabil de securitatea statului și mai devenea Comandant Suprem  al Forțelor Armate.
Următoarele alegeri prezidențiale din 1996 le câștigă confortabil Petru Lucinschi. La puțin timp de la instalare în funcția de șef al statului, el lansează mesajul despre necesitatea modificării Constituției în favoarea  transformării Republicii Moldova în republică prezidențială, care și așa întrunea semne clare ale unui asemenea sistem. Modificările propuse de echipa prezidențială erau dure și diminuau extrem de mult prerogativele parlamentului. Practic se crea un dezechilibru cras între puterea executivă și cea legislativă. Parlamentul, conform proiectului prezidențial se transforma într-o structură juridică a președinției.
O asemenea abordare a generat o reacție vehementă a partidelor parlamentare. Cu excepția unui grup de deputați fideli președintelui, toți au pornit o campanie furibundă împotriva ideii șefului statului. A fost pornită o discuție publică care depășea mult cadrul juridic și care s-a transformat într-o luptă politică foarte dură și lipsită de argumente constituționale. Ambele tabere au elaborat câte un proiect de modificare a Constituției și le-au trimis Comisiei de la Veneția.
După o examinare detaliată și atentă a proiectelor, președintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a propus crearea unui comitet mixt care să elaboreze un singur text de revizuire a Constituției. Acest text este de fapt revizuirea care a fost dusă până la capăt în parlament. Astfel, din anul 2000 președintele țării este ales de o majoritate de trei cincimi din deputații aleși. Ulterior, până în anul 2016, Curtea Constituțională din Moldova n-a avut nicio observație asupra constituționalității acestei decizii.
Această modalitate de alegere a președintelui țării avea pentru Moldova un singur handicap.  Cu anumite excepții, care se referă la guvernarea de două mandate a comuniștilor (2001-2009), alegerile parlamentare nu se soldau cu crearea de majorități calificate. Astfel, pentru a depăși crizele politice era pus în aplicare mecanismul alegerilor anticipate. Așa a fost în anii 2001, 2009 și 2010. Însă această practică are o rezonanță internațională și e privită ca un exercițiu democratic firesc.
În anul 2016 anumite forțe politice au avut interesul să modifice iarăși Constituția și să revină la alegerea șefului statului prin vot general. De această dată Curtea Constituțională a dat dovadă de o slugărnicie fără precedent.
Experții internaționali au considerat că în acest caz Curtea Constituțională din Moldova a trebuit să respingă ca fiind inadmisibilă această inițiativă, deoarece modificarea din anul 2000 a respectat toate rigorile constituționale. Dacă era nevoie de modificat Constituția, atunci acest lucru era exclusiv în competența parlamentului, unica autoritate legislativă. Încurcați în eforturile lor de a îndeplini  obiectivul cu orice preț,  Curtea declară cu aplomb specific politicienilor că «avizele Curții privind modificarea Constituției nu sunt simple formalități, ci au ca scop protejarea valorilor fundamentale ale Constituției de practicile abuzive ale actorilor politici, sociali și instituționali». Astfel, Curtea instituie o prezumpție de rea-credință, care poate fi aplicată oricând, lucru ce contravine flagrant normelor constituționale. În practicile abuzive Curtea cu ușurință include și mecanismul legitim de dizolvare a parlamentului în caz de imposibilitate a alegerii șefului statului.
Mai departe Curtea utilizează cu îndrăzneală noțiuni publicistice care de regulă nu-și au loc în documentele de acest nivel. «Funcționarea normală a președinției», de parcă ar exista și funcționare nenormală. Sau «sistem de guvernare imperfect», de parcă ar exista sisteme perfecte. Aceste mostre atestă anumite aptitudini literare ale membrilor Curții, dar și o dovadă a neputinței de a masca intențiile certate cu constituționalismul.
În acest mod amatoricesc de interpretare a normelor constituționale, Curtea ordonă «revigorarea» legii privind modul de alegere a președintelui. Era corect din punct de vedere juridic ca parlamentul să adopte o altă lege privind modul de alegere a președintelui și nicidecum Curtea să-și asume «revigorarea»,  introducând un nou termen juridic și creând un precedent în practica europeană, când o lege intră în vigoare a doua oară după o pauză de 16 ani. Cu multă îndrăzneală și celeritate nejustificată, Curtea Constituțională a substituit parlamentul, a rescris Legea Supremă și acte normative și legi. Totul a fost făcut primitiv și contrar prevederilor Constituției. Chiar dacă decizia Curții Constituționale a fost în contrasens cu avizului Comisiei de la Veneția, partidele politice slabe au înghițit și această bătaie de joc față de Constituție.
Un sistem semi-prezidențial, cu un șef de stat ales prin vot general, par a fi cea mai bună soluție pentru Republica Moldova. Alegerile prezidențiale din 2016 și 2020, cu toate carențele pe care le-au avut, au demonstrat că acest sistem are în rândul populației un sprijin masiv. Constituția într-adevăr trebuia modificată, însă nu în maniera total defectuoasă practicată de Curtea Constituțională în anul 2016. Peticirea în numeroase rânduri a Legii Supreme și lipsa de respect față de prevederile ei nasc întrebarea firească dacă nu cumva e nevoie de o Constituție nouă care să treacă aprobarea cetățenilor prin referendum. În asemenea caz vom putea vorbi de un autentic Contract Social dintre cetățeni și stat și respectul pentru Legea Fundamentală va deveni o valoare indubitabilă.
După  aventurile interminabile din ultimele trei decenii de independență, se pare că instituția prezidențială își găsește locul în sistemul politic din Republica Moldova. Experiența constituțională din 2016 trebuie extirpată din practicile jurisprudenței autohtone. Iar pentru această avem nevoie de un sistem politic viguros, opoziție instituționalizată și o societate civilă matură și liberă de influențe politice. Până acolo încă este mult, însă spre deosebire de trecut, acum avem o poartă larg deschisă și libertatea de a ne alege drumul.
Foto: calatorie.md