Descoperă Moldova cu #MOLDPRES: Primăvara, anotimpul renaşterii, bogat în obiceiuri populare, păstrate de moldoveni

Suntem în ultimele zile de februarie, or, deja în următorul weekend îi vom spune „Bun venit!” unei noi primăveri. Ca şi alte anotimpuri, primăvara în Moldova este legată de mai multe obiceiuri, tradiţii şi evenimente.

Anotimpul primăvara, anotimpul renaşterii, este bogat în obiceiuri populare străvechi, uneori contopite cu tradiţia creştină, alteori dăinuind izolate, cu toate ciudăţeniile lor precreştine, pe care azi ne este greu să le mai luăm în serios, dar pe care cei din vechime le credeau şi le respectau cu stricteţe ţesându-şi existenţa pe ele, ca pe o urzeală tainică, vegheată din veac de sufletele strămoşilor.Și astăzi în Moldova, ca și în alte ţări, există tradiții etnografico-folclorice legate de fenomenul trecerii de la anotimpul iernii la cel al primăverii.     Principalele tradiții rituale de primăvară – însoțite și de folclor, într-o măsură mai mare sau mai mică sunt: ”Mărțișorul”,  ”Armindenul”, ”Cucul”, ”Lăzărelul” ș.a.

Mărţişorul 

1 Martie, prima zi de primăvară, este o zi de adevărată sărbătoare. Străzile sunt inundate de mărţişoare şi de flori. Mărţişorul este sărbătoarea tradiţională românească care celebrează sosirea primăverii. Cu această ocazie se oferă doamnelor şi domnişoarelor mărţişoare, simbol al binelui şi bunăstării.Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile purtau pe vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adaugă fire de lână roşie si albă.

Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului. De altfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a celor două principii ca o permanentă mişcare a materiei. Acesta semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului, necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi înmormântare.

Obiceiurile de Mărţişor erau ca părinţii să lege copiilor o monedă la gât sau la mână şi să ofere celor tineri mărgele viu colorate înşirate pe un lanţ. Acest gest semnifica puterea şi norocul, iar Mărţişorul se punea de regulă în zorii zilei până să apară soarele.Tradiţiile româneşti spun că 1 Martie este prima zi din an când se celebra prin sărbătoarea „Matronalia” zeul Marte şi puterea acestuia.

Mărţişoarele se confecţionau din fire albe şi roşii de cânepă sau lână, se legau sub forma cifrei 8 de care se atârnau monede din aur şi argint. Obiceiul spune că mărţişorul trebuie ţinut 9-12 zile şi apoi să fie atârnat într-un pom înflorit pentru a aduce noroc şi bunăstare celei care l-a purtat.In zona Dobrogei, tradiţiile româneşti spun că mărţişorul trebuie să fie purtat până la venirea berzelor ca mai apoi să fie aruncat spre înaltul cerului.În Transilvania, mărţişorul este agăţat de poartă, ferestre sau de coarnele animalelor pentru a îndepărta relele şi deochiul.

Tradiţiile româneşti din satele transilvănene dau culoare vieţii şi conferă legendei Mărţişorului marcarea tranziţiei dintre sfârşitul iernii, anotimpul rece şi venirea primăverii. Legenda  mărţişorului începe când Soarele întruchipat într-un bărbat chipeş cobora pe pământ pentru a dansa hora în sate. Un dragon l-a răpit şi l-a închis într-un beci al unui palat. Nimeni nu îndrăznea să-l salveze pe Soare. Un tânăr curajos a călătorit 3 anotimpuri (vara, toamna şi iarna) până a găsit castelul şi s-a luptat cu dragonul multe zile până a reuşit să-l înfrângă. Soarele a fost eliberat iar sângele tânărului rănit cădea pe zăpadă transformând-o în ghiocei, mesageri ai primăverii. Tânărul curajos a murit fericit văzând că viaţa sa a servit unui scop atât de nobil: venirea primăverii. Istoria mărţişorului mai spune că de atunci există obiceiul ca oamenii să ofere doamnelor şi domnişoarelor amulete: un fir alb împletit cu unul roşu. Semnificaţia literară a mărţişorului este “micul martie”. Un martie mai mic pe care să-l purtăm la piepturile noastre pentru ca iarna să fie uitată şi noul anotimp să înceapă.

Mucenicii

Ziua de 22 martie este cunoscută popular ca sărbătoarea Mucenicilor, a cărei însemnătate derivă din sacrificiul celor 40 de martiri, de pe vremea Imperiului Roman. Printre obiceiurile si tradiţiile care au ajuns până la noi se numără prepararea “sfinţişorilor” şi consumarea a 40 de pahare de vin.Se spune că, la începuturile creştinătăţii, 40 de soldaţi din armata romană s-au hotărât să treacă la religia lui Hristos. Cum aceasta nu era încă acceptată de Imperiu, ei au fost pedepsiţi cu viaţa, fiind aruncaţi într-un lac. Astfel, ei au devenit martiri şi sunt cinstiţi prin diferite ritualuri pe data de 22 martie.

Babele

Legenda spune că între 1 şi 9 martie, „Zilele babelor”, Baba Dochia toarce lângă oi îmbrăcată în 12 cojoace pe care le scutură unul  câte unul în fiecare zi. În ţara noastră, prima zi a primăverii este de neconceput fără imaginea Babei Dochia. Conform legendei, se spune că bătrâna purta douăsprezece cojoace, pe care a început să şi le scoată la începutul lunii martie, fapt ce a provocat schimbări ale vremii. Zilele însorite au fost deseori urmate de ploaie şi ocazional chiar de lapoviţă. Mitul ne spune de asemenea că Baba Dochia a avut trei momente speciale, marcate astfel: 1 martie: timpul dedicat însămânţării de primăvară, 2 martie: ziua muncii de vară; 3 martie: reprezentând secerişul de toamnă.

În funcţie de modul în care evoluează vremea în aceste trei zile, putem şti cu certitudine cum va fi timpul în cele trei anotimpuri amintite. Puţini, desigur, rezistă tentaţiei de a nu-şi alege o „babă” în timpul primelor nouă zile din martie, pentru că, dacă ziua aleasă este însorită, aceasta înseamnă ca eşti binecuvântat cu un suflet pur şi blând şi totul îţi va merge bine întreg anul. Din contră, dacă vremea este friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cu un cer înnorat, atunci persoana în cauză va fi la rândul ei cu inima „rece, neagră şi îngheţată”.

Există o altă parte a acestei legende legată de mărţişor, care ne spune că, Baba Dochia obişnuia să cutreiere peste dealuri şi văi împreună cu turma sa. Asemenea altor ţărănci din acea vreme, ea îşi petrecea timpul torcând lână. La venirea primăverii, a făcut o gaură într-o monedă şi a trecut prin aceasta o bucată de lână. In timp, diferite simboluri au început să înlocuiască moneda iniţială. Astăzi există câini, elefanţi, fluturi, semne zodiacale, mici inimioare, chei, măşti, pitici, o întreagă lume în miniatură creată special pentru a simboliza venirea primăverii, alături de micile bucheţele de violete, ghiocei, zambile si de fulgii de zăpadă care câteodată nu ne părăsesc nici în martie.

Buna Vestire sau “Ziua cucului”

O altă sărbătoare a primăverii este Buna Vestire (7 aprilie) sau “Ziua cucului”. Potrivit creştinilor Arhanghelul Gavriil i-ar fi vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos.

În calendarul popular sărbătoarea aceasta se mai numeşte şi Blagoviştenie sau “Ziua cucului”, cucul ocupând un loc central în cadrul acestei mult aşteptate sărbători. Cucul, perceput ca încarnare a strămoşului mitic, anunţă sosirea efectivă a  primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna Vestire, trebuie să fie aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu ar fi îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri în anul care va urma.

Lăzărelul

”Lăzărel” este o tradiție legată de fenomenul vegetației. Lăzărel se naşte şi moare în aceeaşi zi – de Florii.     Lăzărelul este un ritual interpretat prin dans şi cântec de grupuri de tineri (în mod obişnuit de fete, dar se acceptă şi băieţi). Grupul este de obicei format din 2 sau 3 fete, cu vârsta între 5 şi 14 ani. Una este îmbrăcată în mireasă (numită „Lăzăriţa”), alta este travestită în mire. Membrii cetei poartă un coş în care urmează a fi adunate darurile primite de la gospodari: ouă (încă nevopsite), făină etc.Ceata merge din casă în casă executând ceremonialul Lăzărelului. În timpul dansului, fetele flutură nişte băsmăluţe. Aceste băsmăluţe sunt special brodate pentru ritualul Lăzărelului.În textul poetic se povesteşte despre tânărul cioban Lazăr (aici strămoşii noştri au adaptat puţin povestirea biblică), care plecase cu oile dar a murit subit, căzând din copac, precum şi despre cum l-au găsit surorile şi logodnica şi cum mai apoi a înviat.

Tradiţia spune că ciobanului Lazăr îi plăceau foarte mult plăcintele şi că înainte să plece cu oile, a rugat-o pe maică-sa să-i coacă plăcinte care să fie gata când se va întoarce. Cum Lazăr n-a mai apucat să le mănânce, în Sâmbăta lui Lazăr se obişnuieşte să se dea plăcinte de pomană (numite „plăcintele lui Lazăr”).     În prezent, ritualul Lăzărelului, pe cale de dispariţie, se mai practică în Republica Moldova, în localităţile din Sud, în satele Câşliţa-Prut, Giurgiuleşti, Slobozia Mare şi Văleni din raionul Cahul şi în oraşul Leova.

Paştele

Paştele, sărbătoarea creştină a ÎnvieriiUltima săptămână a postului care precede sărbătoarea este Săptămâna Mare, care începe cu Duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascală. Sărbătoarea începe de fapt cu Duminica Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna Mare are menirea împărtăşirii chinurilor lui Iisus.În această săptămână se termină postul de 40 de zile şi natura renaşte.Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important moment al zilei este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană care urmează sa fie botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa.Apa prezintă un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi vinul pregătit pentru a fi sfinţite.

Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. În unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă să mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care cinevas-ar rătăci să îşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul lui Hristos…

Armindenul

Pe 1 Mai, românii sărbătoresc „Armindenul”, simbol al vegetației care proteja recoltele și animalele. În tradiția populară, acestei zile i se mai spune și „ziua pelinului” sau „ziua bețivilor” și semnifica începutul verii.

Armindenul se serbează pentru rodul pământului, că să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun, oamenii sănătoși, prin petreceri la iarbă verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin. Armindeni are două variante distincte, una fiind de origine păgână, străveche, cealaltă, o legendă cu reminiscențe creștine. Și una și alta au la bază creanga verde care se pune la ușa casei sau la fereastră. În unele zone ramura verde se punea –  și încă se mai pune –inclusiv la grajdul animalelor. Acestă ramură are rolul de a proteja gospodăria de strigoi, de grindină, în general de rele. Pentru a reuși însă, era nevoie ca gospodinele să nu lucreze nimic în ajun de Arminden.

Dimineață, oamenii se spală cu rouă. Tradiția spune că acum se pun ramuri verzi la porți, pentru noroc și belșug; la casele cu fețe se pun puieți de mesteceni în fața porții. Armindenul simbolizează vechiul zeu al vegetației care proteja recoltele și animalele. Cu o zi înainte, se aduce din pădure o ramură verde sau un pom curățat, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde se lasă până la seceriș, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. În această dimineață se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților și caselor, dar și intrările în adăposturile vitelor, pentru că oameni și animale, deopotrivă, să fie protejați de forțele distrugătoare ale spiritelor malefice.”Prin unele zone mai există și astăzi obiceiul ca feciorii să se ducă în pădure și să culeagă o ramură verde de fag, de stejar, de salcie, sau dintr-un arbore care se numea chiar Arminden.

La miezul nopții împlântau ramura sau chiar arborele luat din pădure la casele fetelor de care erau îndrăgostiți. Aceste ramuri erau lăsate peste an până cădeau pur și simplu, sau până când se făcea grâul nou, din care făceau o pâine și toți membrii familiei mâncau din aceasta cu gândul că vor avea noroc pe tot parcursul anului. Abia apoi era îndepărtată ramura de Armindeni”, indică mai multe surse.

Se spune că în ajunul acestei zile, pentru ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp. În satele din Banat, Armindenul se pune la casele oamenilor harnici și ale fetelor de măritat. Creangă verde o așază feciorii noaptea, fără să fie văzuți. Cei la casa cărora s-a pus Arminden trebuie să îi caute pe feciorii care l-au pus și să le dea de băut. Un alt obicei popular este cel al fripturii de miel, udat cu vin cu pelin. Sărbătoarea Armindeni mai este cunoscută și sub numele de ”Ziua pelinului” sau ”Ziua bețivului”.     

“Armindenul” amintește și de prigonirea lui Iisus, crezându-se că, atunci când Irod omora copiii, a pus câte o ramură verde la poarta de unde ar fi început măcelul în ziua următoare. Însă, a două zi, au apărut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai știut unde să-l caute pe Iisus. Pentru că în această zi se sărbătorește și „ziua boilor”, aceștia nu se folosesc la muncile câmpului, nerespectarea acestei reguli atrăgând după sine moartea animalelor sau îmbolnăvirea oamenilor.În ziua de Arminden se organizează petreceri cu lăutari la pădure, se frige miel, se bea pelin sau vin roșu, pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbații își pun liliac sau flori de pelin la pălării.

Sfântul Gheorghe

În fiecare an, la 6 mai, este sărbătorit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Marele Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini. A urmat cariera militară, ajungând comandant în armata împăratului Diocleţian. În anul 303, împăratul a dat un decret prin care toti creştinii erau obligaţi să se lepede de credinţa în Hristos şi să se închine zeilor. Sfântul Gheorghe, pentru că nu a vrut să jertfească zeilor, a fost condamnat la moarte prin decapitare în anul 303, în ziua de 6 mai. În credinţa populară Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorârea balaurului.

Cor. Lilia Grubîi